Comentarii inspirate – studiul 9

Darurile, o expresie a recunoştinţei

Sabat după-amiază, 24 februarie

Domnul Isus împlineşte nevoia celui păcătos, pentru că El a luat asupra Sa păcatele celor nelegiuiţi. „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5). Domnul ar fi putut să-l nimicească pentru totdeauna pe cel păcătos, dar a ales un plan mai costisitor. În dragostea Sa cea mare, El le oferă speranţă celor deznădăjduiţi, dându-L pe singurul Său Fiu să poarte păcatele lumii. Pentru că a revărsat tot cerul în acel singur dar îmbelşugat, El nu va reţine niciun ajutor de care omul are nevoie pentru a putea să primească paharul mântuirii şi să ajungă moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos. – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 282

Dacă s-ar afla acolo unde ar trebui să fie, fraţii şi surorile nu s-ar trezi în situaţia de a nu găsi ceva de spus în cinstea lui Isus, care a atârnat pe crucea Calvarului pentru păcatele lor. Dacă ar da mai multă atenţie simţământului de conştientizare a marii bunăvoinţe manifestate de Dumnezeu, prin faptul că L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a muri ca jertfă pentru păcatele şi nelegiuirile noastre, şi, dacă ar conştientiza suferinţele şi chinul lui Isus pentru a deschide o cale de scăpare pentru omul vinovat, ei ar primi iertarea şi ar trăi şi ar fi astfel mult mai dispuşi să-L elogieze şi să-L preamărească pe Isus. Nu ar putea tăcea, ci ar vorbi cu bucurie şi recunoştinţă despre gloria Sa şi ar spune despre puterea Lui. Făcând aceasta, binecuvântările de la Dumnezeu i-ar copleși. […] Deşi s-ar putea să repetăm iar şi iar aceleaşi lucruri, aceasta Îl onorează pe Dumnezeu şi demonstrează că nu suntem nepăsători faţă de bunătatea şi îndurările Sale faţă de noi. – Scrieri timpurii, ed. 2015, p. 148

Deci, dacă voi, care sunteţi nişte fiinţe omeneşti rele, „ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13). Duhul Sfânt, reprezentantul personal al lui Dumnezeu, este cel mai mare dintre toate darurile. În acest dar sunt cuprinse toate binecuvântările posibile. Nu există un dar mai mare şi mai bun pe care să ni-L poată da Însuşi Creatorul. În necazurile noastre, când Îl implorăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne călăuzească prin Duhul Său Sfânt, El nu va întoarce niciodată spatele cererii noastre. Chiar dacă este posibil ca un părinte să-i întoarcă spatele copilului său flămând, Dumnezeu nu va respinge niciodată strigătul unei inimi deznădăjduite şi sărmane. Cât de minunată a fost duioşia cu care a descris Domnul iubirea Sa! Celor care trec prin zile pline de întuneric şi simt că Dumnezeu i-a uitat le este adresată această solie izvorâtă chiar din inima Tatălui: „Sionul zicea: «M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!» Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49:14-16). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, pp. 112–113

Duminică, 25 februarie: „Acolo unde este comoara voastră”

Dumnezeu îi cere fiecărui om să ia în considerare aceste cuvinte și să se cerceteze cu onestitate. De o parte a balanţei, puneţi-L pe Domnul Hristos, care înseamnă comoara veșnică, viaţa, adevărul, cerul și bucuria lui Hristos în sufletele răscumpărate și puneţi în cealaltă parte orice atracţie pe care o poate oferi lumea. Puneţi într-o parte a balanţei pierderea propriei mântuiri și a mântuirii acelora care ar fi putut fi salvaţi prin intermediul vostru și puneţi în cealaltă parte, pentru voi și pentru toţi ceilalţi, o viaţă care durează cât viaţa lui Dumnezeu. Cântăriţi pentru prezent și pentru veșnicie. […] Prietenia celor răscumpăraţi de Hristos este mai bună decât toate prieteniile lumii. Proprietatea locuinţei pe care Domnul nostru S-a dus să o pregătească este mai bună decât titlul de proprietate asupra celui mai nobil palat de pe pământ. Și cuvintele adresate de Domnul Hristos slujitorilor Săi credincioși: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moșteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34) vor fi mai bune decât toate cuvintele de laudă de pe pământ. […]

Așadar, faceţi ca bogăţiile voastre să meargă înaintea voastră în ceruri. Adunaţi-vă comorile lângă tronul lui Dumnezeu. Asiguraţi-vă titlul de proprietate asupra bogăţiilor de nepătruns ale Domnului Hristos. „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca, atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veșnice.” – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 283–284

S-a ajuns să se creadă că talanţii sunt dăruiţi numai unei anumite grupe favorizate, din care sunt excluşi alţii care, bineînţeles, nu sunt chemaţi să ia parte la trudă sau la răsplată. Dar parabola nu ne spune acest lucru. Când Şi-a chemat robii, Stăpânul casei i-a dat fiecăruia ceva de făcut. Fiecare membru al familiei lui Dumnezeu are responsabilitatea de a întrebuinţa resursele Domnului Său. […]

Tuturor li s-au încredinţat talanţii Domnului lor, într-o măsură mai mare sau mai mică. Puterea spirituală, mintală şi fizică, influenţa, poziţia socială, bunurile materiale, sentimentele, solidaritatea – toate reprezintă talanţii valoroşi ce trebuie folosiţi în lucrarea de mântuire a sufletelor pentru care a murit Hristos.

Cei care formează poporul lui Dumnezeu ar trebui să înţeleagă că Dumnezeu nu le-a dat talanţi pentru a-i îmbogăţi cu bunuri pământeşti, ci pentru ca ei să îşi asigure o temelie solidă pentru vremurile ce vor veni, şi pentru viaţa veşnică. – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, pp. 91–92

Nu ne dăm seama cât de mulţi dintre noi umblăm prin vedere şi nu prin credinţă. Noi credem lucrurile care se văd, dar nu apreciem făgăduinţele preţioase care ne-au fost date în Cuvântul Său. Şi totuşi nu-L putem dezonora mai mult pe Dumnezeu decât prin dovada că nu ne încredem în ce spune El. […]

Să ne încredem în Dumnezeu cu totul, cu smerenie, fără egoism! Noi suntem copilaşii Lui şi El aşa ne tratează. Când ne apropiem de Domnul, El ne ocroteşte cu milă de asalturile duşmanului. Niciodată nu-l va trăda pe vreunul care se încredere în El aşa cum se încrede un copil în părinţii lui. El vede sufletele umile, încrezătoare apropiindu-se de El şi, cu milă şi dragoste, Se apropie de ele şi înalţă pentru ele un stindard împotriva vrăjmaşului. […] El le învaţă să manifeste o credinţă necondiţionată în puterea Sa de a lucra în favoarea lor (1 Ioan 5:4) – Our High Calling, p. 85

Luni, 26 februarie: „Ispravnici ai harului lui Dumnezeu”

Trebuie încurajată acea credinţă simplă, care acceptă cuvintele lui Dumnezeu aşa cum sunt ele. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă acea credinţă care se bazează pe puterea divină, „căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Atunci când sunt ispitiţi, cei care cred că Dumnezeu le-a iertat păcatele datorită lui Hristos nu ar trebui să ezite să continue cu hotărâre lupta cea bună a credinţei. Credinţa lor va deveni tot mai puternică până când vor declara, atât prin viaţa lor de creştini, cât şi prin cuvintele lor: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). – Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, p. 120

Harul este un atribut al lui Dumnezeu, exercitat faţă de fiinţele omeneşti nedemne. Nu noi l-am căutat, ci harul a fost trimis în căutarea noastră. Dumnezeu are plăcere să-Şi reverse harul asupra noastră nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că suntem deznădăjduit de nevrednici. Singurul argument pe care îl putem aduce în favoarea noastră, pentru a primi îndurarea Sa, este însăşi marea noastră nevoie de a o avea. […]

Exemplul Mântuitorului trebuie să fie un model pentru felul în care le slujim noi celor ispitiţi şi greşiţi. Noi trebuie să manifestăm faţă de alţii acelaşi interes, blândeţea şi îndelunga răbdare pe care le-a manifestat El faţă de noi. „Cum v-am iubit Eu”, spune El, „aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (Ioan 13:34). Dacă Hristos locuieşte în noi, vom da pe faţă iubirea Sa dezinteresată faţă de toţi aceia cu care avem de-a face. Văzând oameni, bărbaţi şi femei, care au nevoie de înţelegere şi ajutor, să nu întrebăm: „Sunt ei vrednici?”, ci: „Cum le pot fi de folos?” – Divina vindecare, ed. 2014, pp. 145–146

[Dumnezeu] vrea ca noi să apreciem marele plan de răscumpărare, să devenim conştienţi de înaltul privilegiu de a fi poporul Său şi să umblăm înaintea Sa în ascultare, cu mulţumire deplină. El vrea să-I slujim printr-o viaţă nouă, cu bucurie în fiecare zi. Vrea să vadă revărsându-se din inima noastră recunoştinţa pentru că avem intrare la scaunul milei, la tronul harului, pentru că numele noastre sunt scrise în cartea vieţii Mielului, pentru că putem arunca toate îngrijorările noastre asupra Aceluia care se îngrijeşte de noi. El ne îndeamnă să ne bucurăm pentru că suntem moştenirea Domnului, pentru că neprihănirea lui Hristos este haina sfinţilor Lui, pentru că avem fericita nădejde a venirii apropiate a Mântuitorului nostru.

Iar Duhul Sfânt ne îndeamnă prin apostolul Petru: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10).

Astfel, Dumnezeu vrea să împlinească în dreptul nostru scopul harului Său. Prin puterea iubirii Sale, prin ascultare, omul căzut, un vierme în ţărână, va fi transformat, pregătit pentru a fi membru al familiei cereşti, pentru a sta de-a lungul veacurilor eterne alături de Dumnezeu şi de Hristos şi de sfinţii îngeri. Cerul va triumfa, pentru că locurile goale rămase în urma căderii lui Satana şi a oştirii lui vor fi ocupate de răscumpăraţii Domnului. – The Upward Look, p. 61

Marţi, 27 februarie: Din tot ce avem mai bun

În mila Sa, Isus îi iertase păcatele […] şi inima Mariei era plină de recunoştinţă. […]

Ea Îl auzise pe Isus vorbind despre moartea Lui apropiată şi, în iubirea şi întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii personale, cumpărase un vas de alabastru „cu mir de nard de mare preţ”, cu care să-I ungă corpul. Dar acum, mulţi spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie şi era nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul cu mir, ea a vărsat conţinutul pe capul şi picioarele lui Isus, apoi a îngenuncheat plângând, a umezit picioarele Lui cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei lung şi despletit. […]

Maria a auzit cuvintele de critică. Inima îi tremura în piept. Ea se temea că sora ei o va certa că a făcut lucruri extravagante. Şi Învăţătorul putea să creadă despre ea că este nechibzuită. Fără să se apere sau să se scuze, era să se retragă când se auzi glasul Domnului ei: „Lăsaţi-o în pace. De ce-i faceţi supărare?” El văzuse că era încurcată şi tulburată. Ştia că în actul acesta de servire ea îşi arătase recunoştinţa pentru iertarea păcatelor şi El i-a liniştit temerile. Ridicându-Şi glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis: „Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine, căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai înainte, pentru îngropare.” – Viaţa lui Iisus, ed. 2015, pp. 476–478

„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu.” Când punem deoparte daruri, trebuie să avem în vedere marea bunătate a lui Dumnezeu faţă de noi.

Ce moment mai potrivit putea fi ales pentru a pune deoparte zecimea şi pentru a-I prezenta darurile lui Dumnezeu? În Sabat ne gândim la bunătatea Sa. Contemplăm lucrarea Sa de creaţie ca pe o dovadă a puterii Sale de a ne răscumpăra. Inimile noastre sunt pline de recunoştinţă faţă de marea Sa dragoste. Şi, înainte de a începe truda săptămânii, Îi restituim ceea ce Îi aparţine şi totodată îi oferim un dar care să ateste recunoştinţa noastră. În acest fel, acest obicei va fi o predică săptămânală prin care declarăm că Dumnezeu este proprietarul tuturor lucrurilor pe care le deţinem şi că ne-a numit administratori ai lor, spre slava Sa. Fiecare recunoaştere a obligaţiei pe care o avem faţă de Dumnezeu ne va întări simţul răspunderii. Recunoştinţa se aprofundează pe măsură ce o exprimăm, iar bucuria pe care ne-o dă acest lucru înseamnă viaţă pentru suflet şi trup. – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 62

„Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iacov 5:11). Cu o iubire neobosită, El aşteaptă să audă mărturisirile celor greşiţi care I s-au împotrivit şi să primească pocăinţa lor. Domnul aşteaptă să vadă un semn de mulţumire din partea noastră, aşa cum aşteaptă o mamă să vadă zâmbetul de recunoaştere al copilului ei drag. El ar dori să ne facă să înţelegem cât de arzător este dorul inimii Lui pentru noi. […] Niciun om care a venit la El nu a fost dezamăgit vreodată. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, pp. 74–75

Miercuri, 28 februarie: Din raţiuni sufleteşti

Este spre binele veşnic al fiecăruia să-şi cerceteze inima. […] Toţi să-şi aducă aminte că nu există în inima niciunui om vreun motiv pe care Domnul să nu-l vadă clar. Motivele fiecăruia sunt cântărite cu atâta grijă, de parcă destinul lui ar depinde de acest singur rezultat. Avem nevoie de o legătură strânsă cu puterea divină, pentru a ne putea bucura de o măsură mai mare de lumină clară şi de ştiinţă despre cum să gândim de la cauză la efect. Trebuie să avem cultivate capacităţile de cunoaştere, prin părtăşia la natura divină, după ce am scăpat de stricăciunea care este în lume prin pofte. Fiecare să se gândească bine la adevărul solemn că Dumnezeul din cer este adevărat şi că nu există niciun plan, oricât de complicat, şi niciun motiv, oricât de bine tăinuit, pe care El să nu-l ştie clar. El citeşte intenţiile ascunse ale fiecărei inimi. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 3, p. 1160

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). Noi nu putem cunoaşte inima altora. Având în vedere că noi înşine suntem nişte fiinţe supuse greşelii, nu suntem în măsură să rostim judecăţi cu privire la alţii. Oamenii limitaţi pot judeca doar aspectele exterioare. Lucrarea de a decide în privinţa cazului fiecărui suflet Îi aparţine în exclusivitate Aceluia care cunoaşte motivele tainice ale inimii şi care îi tratează pe oameni cu delicateţe şi compasiune. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, p. 106

Dacă ai nutrit un spirit greşit, alungă-l din suflet. Este de datoria ta să elimini din inimă tot ce murdăreşte. Orice rădăcină de amărăciune trebuie smulsă, pentru ca ceilalţi să nu fie contaminaţi de influenţa ei rea. Nu lăsa nici măcar o plantă otrăvitoare pe terenul inimii tale. Smulge-o din rădăcină chiar în ceasul acesta şi sădeşte în locul ei planta dragostei. Isus să fie păstrat cu sfinţenie în suflet. Hristos este exemplul nostru. El mergea din loc în loc şi făcea bine. El a trăit ca să-i binecuvânteze pe alţii. Dragostea înfrumuseţa şi înnobila toate acţiunile Sale, iar noi am primit porunca de a călca pe urmele Lui. – That I May Know Him, p. 187

Cei care dau trebuie să considere aceasta un privilegiu. Unii dau din belşugul lor, dar nu simt nicio lipsă. Ei nu îşi refuză ceva de dragul cauzei lui Dumnezeu, ci au tot ce le doreşte sufletul. Ei dau cu generozitate şi din toată inima. Dumnezeu vede acest lucru, iar faptele şi motivele acestora sunt cunoscute şi consemnate de El cu exactitate. Ei nu-şi vor pierde răsplata. Voi, care nu puteţi da la fel de mult, nu trebuie să vă scuzaţi că nu faceţi cât fac alţii. Faceţi ce puteţi voi. Renunţaţi la unele lucruri de care vă puteţi lipsi şi sacrificaţi pentru cauza lui Dumnezeu. Ca şi văduva, dăruiţi cei doi bănuţi. De fapt, veţi da mai mult decât toţi cei care dau din prisosul lor şi veţi cunoaşte bucuria tăgăduirii de sine, veţi vedea cât de plăcut este să îi ajuţi pe cei în nevoie, să sacrifici pentru adevăr şi să-ţi aduni o comoară în cer. – Mărturii pentru biserică, vol. 1, ed. 2010, p. 155

Joi, 1 martie: Experienţa dăruirii

Dărnicia neegoistă a umplut prima biserică de o bucurie entuziastă, căci credincioșii știau că strădaniile lor ajutau la ducerea soliei Evangheliei la cei aflaţi în întuneric. Bunăvoinţa lor mărturisea că ei nu primiseră în zadar harul lui Dumnezeu. Ce altceva putea da naștere la o asemenea dărnicie decât sfinţirea lucrată de Spiritul Sfânt? Atât în ochii credincioșilor, cât și ai necredincioșilor, aceasta era o minune a harului. – Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 252

Noi trebuie să fim reprezentanţii lui Hristos pe pământ, curaţi, buni, drepţi, plini de milă, compasiune şi altruism, în cuvânt şi faptă. Zgârcenia şi lăcomia sunt vicii pe care Dumnezeu le urăşte. Ele sunt lăstare ale egoismului şi păcatului şi distrug orice lucrare în care sunt implicate. Asprimea şi grosolănia caracterului sunt nedesăvârşiri pe care Scriptura le condamnă în mod hotărât, pentru că Îl dezonorează pe Dumnezeu.

„Fiecare în purtarea voastră”, în atitudine şi obiceiuri, „să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»!” (Evrei 13:5 trad. Din engl.). „După cum sporiţi în toate lucrurile – în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă şi în dragostea voastră pentru noi –, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere” (2 Corinteni 8:7). „Şi nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac” (Evrei 13:16). – Lucrarea misionară medicală, ed. 2001, p. 250

Întunericul moral al unei lumi ruinate îi cheamă pe creştini, bărbaţi şi femei, să depună eforturi personale, să dăruiască din mijloacele şi din influenţa lor, ca să se asemene cu Acela care, deşi avea bogăţii infinite, S-a făcut sărac de dragul nostru. Duhul lui Dumnezeu nu poate rămâne cu aceia care, deşi au primit solia adevărului Său, au nevoie să fie împinşi de la spate ca să aibă simţământul datoriei de a fi lucrători împreună cu Hristos. Apostolul subliniază datoria de a dărui din motive mai înalte decât simpla compasiune umană, pentru că au fost impresionaţi din punct de vedere emoţional. El subliniază cu putere principiul că noi trebuie să lucrăm în mod neegoist, având în vedere doar slava lui Dumnezeu.

Prin Scriptură, creştinilor li se cere să se angajeze într-un sistem de binefacere activă, care le va păstra mereu treaz interesul pentru salvarea semenilor lor. Legea morală poruncea păzirea Sabatului, care nu era o povară decât dacă Legea era călcată şi ei trebuiau să suporte pedeapsa pe care o implica nerespectarea ei. Sistemul zecimii nu era o povară pentru cei care nu se îndepărtau de acest plan. Sistemul poruncit evreilor nu a fost anulat sau modificat de Cel care l-a instituit. În loc să fie anulat, el urma să fie aplicat cu mai multă conştiinciozitate şi extins, aşa cum mântuirea doar prin Hristos trebuie să fie prezentată cu mai multă putere în era creştină. – Mărturii pentru biserică, vol. 3, ed. 2011, p. 342