Comentarii inspirate – st. 8 – Impactul returnării zecimii
Sabat după-amiază, 17 februarie
Hristos va reţine numele tuturor celor care vor socoti că nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a I-l aduce pe altarul credinţei şi dragostei. El a jertfit totul pentru omenirea căzută. Numele celor ascultători, credincioşi şi gata să se sacrifice va fi scris pe palmele Sale. Ei nu vor fi „vărsaţi din gura Sa” şi vor fi găsiţi „pe buzele Lui”, căci va pleda în favoarea lor înaintea Tatălui. Ei vor fi amintiţi, în vreme ce oamenii egoişti şi mândri vor fi trecuţi cu vederea; numele celor dintâi va fi făcut nemuritor. Ca să fim fericiţi, trebuie să trăim pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi. Este bine pentru noi înşine să ne consacrăm cu recunoştinţă lui Hristos bunurile materiale, talanţii şi sentimentele şi, în acest fel, să găsim aici fericirea, iar dincolo, slava nepieritoare. – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, pp. 256–257
Când Hristos, nădejdea slavei, este în noi, adevărul lui Dumnezeu va acţiona asupra temperamentului nativ astfel încât puterea lui transformatoare se va vedea în schimbarea caracterului. Atunci nu veţi mai face din adevărul lui Dumnezeu o minciună […], prin manifestările unei inimi nesfinţite şi necontrolate. Nici nu veţi crea, prin manifestarea unui spirit egoist şi necreştin, impresia că harul lui Hristos nu vă este de ajuns, oricând şi oriunde. Trebuie să arătaţi că autoritatea lui Dumnezeu este peste voi nu doar cu numele, ci şi în realitate. – Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, ed. 1997, p. 160 Dumnezeu nu a îngăduit niciodată să rămână fără martori pe pământ. Într-o ocazie, Melhisedec L-a reprezentat pe Isus Hristos personal pentru a descoperi adevărul cerului şi pentru a perpetua Legea lui Dumnezeu.
Hristos a fost Cel care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului Preaînalt. Melhisedec nu era Hristos, dar era vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui. Iar Hristos a vorbit în toate generaţiile din trecut; El Şi-a condus poporul şi a fost lumina lumii. Când l-a ales pe Avraam ca reprezentant al adevărului Său, Dumnezeu l-a scos din ţara lui, l-a dus departe de neamul lui şi l-a pus deoparte. Dorinţa Sa a fost să-l modeleze după propriul model. Dorinţa Sa a fost să-l înveţe după propriul plan. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 1, pp. 1092–1093
Domnul declară: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor.” „Al Meu este argintul și al Meu este aurul.” Și tot Dumnezeu le dă oamenilor puterea de a strânge bunuri (Faptele 17:25; Psalmii 50:10; Hagai 2:8; Deuteronomul 8:18). Ca recunoaștere a faptului că toate vin de la El, Domnul a poruncit ca o parte din belșugul darurilor Sale să-I fie înapoiată sub formă de daruri și jertfe pentru întreţinerea slujbei de preamărire a Lui. – Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 535
Duminică, 18 februarie: Împreună finanţăm misiunea
Sistemul zecimii îşi are originea mai înainte de zilele lui Moise. Oamenilor li s-a cerut să Îi aducă lui Dumnezeu daruri în scopuri religioase, mai înainte să-i fie dat lui Moise un sistem definit, chiar din zilele lui Adam. În conformarea faţă de cerinţele lui Dumnezeu, ei trebuiau să-şi manifeste prin daruri aprecierea pentru îndurările şi binecuvântările Sale. Lucrul acesta a fost continuat de-a lungul generaţiilor succesive şi a fost îndeplinit de Avraam, care i-a dat zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Preaînalt. Acelaşi principiu a existat în zilele lui Iov. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 1, p. 1093
Dumnezeu a rânduit ca vestirea Evangheliei să depindă de strădaniile și darurile poporului Său. Darurile de bunăvoie, ca și zecimile, alcătuiau veniturile lucrării Domnului. Din mijloacele încredinţate omului, Dumnezeu pretinde o anumite parte – zecimea. El le lasă tuturor libertatea alegerii, să dea sau să nu dea mai mult decât aceasta. Dar, când inima este mișcată de influenţa Duhului Sfânt și este făcută o promisiune de a da o anumită sumă, cel care a făcut promisiunea nu mai are niciun drept faţă de partea aceea pe care el a consacrat-o. Făgăduinţe de felul acesta, făcute oamenilor, sunt privite ca o obligaţie; oare cele făcute lui Dumnezeu nu sunt mult mai obligatorii? Făgăduinţele făcute în forul conștiinţei sunt oare mai puţin obligatorii decât învoielile scrise dintre oameni? – Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 57
„Cui i s-a dat mult”, a spus Mântuitorul, „i se cere mult” (Luca 12:48). Dărnicia cerută evreilor în cea mai mare măsură avea să fie spre binele neamului lor; astăzi, lucrarea lui Dumnezeu se întinde peste tot pământul. Hristos a pus comorile Evangheliei în mâinile urmașilor Săi și a așezat asupra lor răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii. Cu siguranţă, obligaţiile noastre sunt mult mai mari decât au fost cele ale vechiului Israel. […]
Acela a cărui inimă arde de iubire pentru Hristos va privi nu numai ca o datorie, ci și ca o plăcere, să ajute la înaintarea celei mai înalte și mai sfinte lucrări încredinţate omului – lucrarea de a înfăţișa lumii bogăţiile bunătăţii, ale milei și adevărului. – Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 247–248
În cartea Apocalipsa, apostolul Ioan prezice lucrarea de propovăduire a Evangheliei, care va avea loc chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. El vede un înger „zburând prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu și daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui»” (Apocalipsa 14:6,7). […] Invitaţia Evangheliei trebuie să fie vestită în întreaga lume. […] Ultima solie de avertizare și de har trebuie să lumineze întregul pământ cu slava ei. Ea trebuie să ajungă la toate categoriile sociale, bogaţi și săraci, la cei din înalta societate și la oamenii simpli. Domnul Hristos spune: „Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa.” – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 165–167
Luni, 19 februarie: Binecuvântările lui Dumnezeu
Dumnezeu este Cel care îi binecuvântează pe oameni cu diferite bunuri și face lucrul acesta pentru ca ei să poată fi în stare, la rândul lor, să dea mai departe pentru înaintarea cauzei Sale. El trimite soarele și ploaia. El face să crească vegetaţia. El dă sănătate și capacitatea de a obţine bunuri materiale. Toate binecuvântările noastre vin din mâna Sa cea darnică. În schimb, El dorește ca oamenii, bărbaţi și femei, să-ș i dovedească recunoștinţa dându-i înapoi lui Dumnezeu o parte în zecimi și daruri – daruri de mulţumire, daruri de bunăvoie și daruri pentru păcat. Să curgă mijloacele în tezaur, potrivit cu acest plan dumnezeiește stabilit – o zecime din orice venit, cum și daruri de bunăvoie – şi va fi un belșug de mijloace pentru înaintarea lucrării Domnului. – Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 57
Domnul ne-a menit să facem acte de binefacere. El ne pune în mână darurile Sale pentru a le oferi celor în nevoie. Tocmai această dăruire practică va fi pentru noi un remediu sigur contra egoismului. Manifestându-vă dragostea faţă de cei care au nevoie de ajutor, veţi face ca inima lor să-I aducă recunoştinţă lui Dumnezeu pentru harul de binefacere revărsat asupra fraţilor şi pentru că i-a determinat să-i ajute.
Prin manifestarea acestei iubiri practice, bisericile se vor apropia unele de altele într-o unire creştină. Prin dragostea faţă de fraţi, va creşte dragostea faţă de Dumnezeu, întrucât El nu i-a uitat pe cei întristaţi şi, în acest fel, din partea lor se înalţă la El daruri de mulţumire. „Căci ajutorul dat de darurile acestea nu numai că acoperă nevoile sfinţilor, dar este şi o pricină de multe mulţumiri către Dumnezeu.” Credinţa fraţilor în Dumnezeu creşte şi ei sunt conduşi să-şi consacre sufletul şi trupul lui Dumnezeu, Creatorul credincios. „Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi.” – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 256
Cei care cultivă generozitatea nu numai că fac o lucrare bună pentru alţii şi sunt o binecuvântare pentru cei care primesc faptele lor de binefacere, ci au de beneficiat ei înşişi, deschizându-şi inima faţă de influenţa binefăcătoare a adevăratei generozităţi. Fiecare rază de lumină revărsată asupra altora se va întoarce asupra inimilor noastre. Fiecare cuvânt bun şi plin de simpatie adresat celor trişti şi îndureraţi, fiecare faptă făcută pentru alinarea celor apăsaţi şi fiecare dar care are ca scop împlinirea nevoilor semenilor noştri, oferit sau făcut pentru slava lui Dumnezeu, vor avea ca rezultat binecuvântări pentru dătător. Cei care lucrează în felul acesta ascultă de legea cerului şi vor primi aprobarea lui Dumnezeu. Plăcerea de a le face bine altora imprimă sentimentelor o înflăcărare care străbate nervii, stimulează circulaţia sângelui şi produce sănătate mintală şi fizică. – Mărturii pentru biserică, vol. 4, ed. 2015, pp. 52–53
Acela a cărui viaţă constă din a primi mereu şi a nu da niciodată pierde, în curând, binecuvântarea. Dacă adevărul nu se va revărsa de la el spre alţii, el va pierde capacitatea de a primi. Noi trebuie să dăm continuu bunurile cerului dacă dorim să avem binecuvântări proaspete. […] Dacă oamenii vor deveni canale prin care binecuvântarea lui Dumnezeu poate să curgă pentru alţii, Domnul va păstra canalul plin mereu. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 298
Marţi, 20 februarie: Scopul zecimii
„Tot așa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14). Aici, apostolul se referă la planul Domnului pentru întreţinerea preoţilor care slujeau la templu. Aceia care erau puși deoparte pentru această slujbă sfântă erau sprijiniţi de fraţii cărora le administrau binecuvântările spirituale. […]
Aducerea zecimii era doar o parte din planul lui Dumnezeu pentru sprijinirea lucrării Sale. Numeroase daruri și jertfe erau rânduite de Dumnezeu. În dispensaţiunea iudaică, poporul era învăţat să nutrească un spirit de dărnicie, atât în scopul susţinerii lucrării lui Dumnezeu, cât și pentru împlinirea nevoilor celor în lipsă. – Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 246–247
Domnul intenţionează ca mijloacele care ne-au fost încredinţate să fie folosite la zidirea Împărăţiei Sale. Bunurile Sale sunt date în grija administratorilor Săi, ca să fie date cu grijă la schimb şi să-I aducă o dobândă în salvarea altora pentru viaţa veşnică. Iar aceştia, la rândul lor, vor deveni administratori ai adevărului, ca să coopereze în marea lucrare de împlinire a intereselor Împărăţiei lui Dumnezeu. – Manuscript 139, 21 octombrie 1898
La fel, Dumnezeu ne-a dăruit cea mai mare comoară a cerului în persoana lui Isus. Împreună cu El, ne-a dat toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele. Roadele pământului, recoltele îmbelşugate, comorile de aur şi de argint sunt darurile Sale. Case şi terenuri, hrană şi îmbrăcăminte, El le-a dăruit oamenilor pe toate. Ca urmare, El ne cere să Îl recunoaştem drept Dătător al tuturor lucrurilor şi, din acest motiv, ne spune: Din toate lucrurile pe care le aveţi, pun deoparte o zecime pentru Mine, în afara darurilor ce trebuie aduse de bunăvoie în vistieria Mea. Aceasta este măsura prevăzută de Dumnezeu pentru înaintarea lucrării de evanghelizare.
Acest plan de dăruire sistematică a fost conceput de Domnul Isus Hristos, care Şi-a dat viaţa pentru ca lumea să aibă viaţă. El, care a părăsit curţile cereşti, care a renunţat la cinstea de a conduce oştirile cereşti, care şi-a înveşmântat divinitatea în umanitate pentru a înălţa neamul omenesc decăzut, El, care de dragul nostru S-a făcut sărac pentru ca prin sărăcia Lui noi să devenim bogaţi, S-a adresat oamenilor şi, în înţelepciunea Sa, le-a prezentat planul pentru susţinerea celor care duc lumii solia Sa. – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, pp. 50–51
Planul lui Dumnezeu prin sistemul zecimii este frumos în simplitatea şi echitatea lui. […] Toţi se pot simţi liberi să ia parte la înaintarea lucrării preţioase a mântuirii. Fiecare bărbat, femeie şi tânăr poate deveni trezorier pentru Domnul şi poate fi un agent care să răspundă cererilor adresate trezoreriei. Apostolul spune: „Fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui.” – The Faith I Live By, p. 244
Miercuri, 21 februarie: Casa vistieriei
Aceia care sunt convertiţi cu adevărat sunt chemaţi să facă o lucrare care cere atât bani, cât şi consacrare. Îndatoririle care ne obligă să punem numele noastre pe rolul bisericii ne fac răspunzători să lucrăm cu cea mai deplină pricepere pentru Dumnezeu. El ne cheamă la o slujire neîmpărţită, cu toată consacrarea inimii, a sufletului, a minţii şi a puterii. Hristos ne-a adus în mijlocul bisericii pentru ca El să poată angaja şi ocupa toate aptitudinile noastre într-o slujire consacrată mântuirii altora. Orice este mai puţin decât atât constituie opoziţie faţă de lucrare. În univers nu există decât două locuri unde putem depozita comorile noastre: vistieria lui Dumnezeu sau cea a lui Satana. Şi tot ce nu este consacrat slujirii lui Dumnezeu este socotit de partea lui Satana şi întăreşte ceea ce se face pentru cauza lui. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 298
Prin intermediul acestui sistem [al zecimii] sunt realizate obiective măreţe. Dacă toţi l-ar adopta, fiecare ar deveni un trezorier vigilent şi credincios pentru Dumnezeu şi nu ar fi lipsă de mijloace cu ajutorul cărora să fie dusă mai departe marea lucrare de a transmite lumii ultima solie de avertizare. Trezoreria ar fi plină, dacă toţi ar adopta acest sistem, iar contribuabilii nu ar ajunge săraci. Prin fiecare investiţie făcută, ei s-ar lega tot mai strâns de cauza adevărului prezent. În felul acesta, şi-ar strânge „pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie, ca să apuce adevărata viaţă”. – Mărturii pentru biserică, vol. 3, ed. 2011, p. 340
Membrii bisericii trebuie să contribuie cu voioşie la susţinerea lucrării pastorale. Să practice renunţarea la sine şi economia, ca să nu rămână lipsiţi de niciun dar bun. Noi suntem nişte peregrini şi călători în căutarea unei patrii mai bune şi fiecare suflet trebuie să facă un legământ cu Dumnezeu prin jertfă. Timpul disponibil pentru salvarea sufletelor este scurt şi tot ce nu este necesar pentru împlinirea nevoilor reale ar trebui să fie adus lui Dumnezeu ca o jertfă de mulţumire.
Iar cei care lucrează în domeniul cuvântului şi al învăţăturii au datoria de a dovedi acelaşi sacrificiu de sine. Cei care primesc donaţiile generoase ale bisericii şi administrează banii din vistieria lui Dumnezeu poartă o responsabilitate solemnă. Ei trebuie să cerceteze cu atenţie mărturiile providenţei lui Dumnezeu, ca să poată discerne locurile în care există cele mai mari nevoi. Ei trebuie să fie conlucrători cu Hristos pentru întemeierea Împărăţiei Sale pe pământ, în armonie cu rugăciunea Mântuitorului: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6:10). – Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, pp. 338–339
Dacă aceia cărora le-au fost încredinţaţi banii lui Dumnezeu vor fi credincioşi în a aduce în tezaurul Domnului mijloacele care le-au fost împrumutate, lucrarea Sa va înainta cu rapiditate. Multe suflete vor fi câştigate la cauza adevărului şi ziua lui Hristos va fi grăbită. […] Astfel urmează să fie dusă mai departe lucrarea lui Dumnezeu din lumea noastră. Administratori credincioşi urmează să pună banii Domnului în tezaurul Său, astfel încât să fie trimişi lucrători în toate părţile lumii. Biserica de aici, de jos, trebuie să-I slujească lui Dumnezeu cu tăgăduire de sine şi cu sacrificiu. Astfel, lucrarea va fi dusă mai departe şi vor fi câştigate biruinţele cele mai glorioase. – Mărturii pentru biserică, vol. 9, ed. 2010, pp. 47–48
Joi, 22 februarie: Zecimea şi mântuirea prin credinţă
Planul de mântuire nu este apreciat aşa cum ar trebui. Nu este discernut şi nici înţeles. Este transformat într-un lucru cu totul ieftin, în vreme ce unirea umanului cu divinul a necesitat manifestarea Omnipotenţei. […] Prin faptul că Şi-a îmbrăcat divinitatea în omenesc, Hristos a ridicat omenescul pe scara valorii morale la o importanţă infinită. Dar câtă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu şi din partea singurului Său Fiu, care era egal cu Tatăl! […]
Atât de mare a fost orbirea spirituală a oamenilor încât ei au căutat să facă fără efect Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au declarat prin tradiţiile lor că marele plan de răscumpărare a fost conceput pentru a aboli şi a face fără efect Legea lui Dumnezeu, când Calvarul este argumentul puternic care dovedeşte imuabilitatea preceptelor lui Iehova. […] Biruinţa este asigurată prin credinţă şi ascultare. […] În aceste zile, când lumea vine cu ispite atât de subtile, noi trebuie să luptăm cu siguranţa de sine, cu îngăduirea mândriei, a lăcomiei, a învăţăturilor mincinoase şi a imoralităţii. – That I May Know Him, p. 256
Când priveşti în marea oglindă morală a Domnului, Legea Sa sfântă, standardul Său pentru caracter, să nu îţi închipui nici măcar pentru o clipă că ea te poate face curat. Nu există nicio proprietate mântuitoare în Lege. Ea nu-l poate ierta pe călcător. Ea cere pedeapsa. Domnul nu-i salvează pe păcătoşi prin abolirea Legii Sale, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Pedeapsa a fost suportată de Înlocuitorul păcătosului. Nu trebuie să credem că Dumnezeu ar fi crud şi nemilos, iar Hristos ar fi atât de îndurător încât a murit pe crucea de pe Calvar, răstignit între doi tâlhari, pentru a aboli o Lege atât de arbitrară care trebuia eliminată. Tronul lui Dumnezeu nu trebuie să poarte nici măcar o pată a nelegiuirii, nici măcar o urmă de păcat. În consiliile cerului, înainte de crearea lumii, Tatăl şi Fiul au convenit ca, dacă omul se va dovedi neloial lui Dumnezeu, Hristos, Cel una cu Tatăl, să ia locul călcătorului Legii şi să îndure pedeapsa dreptăţii care ar fi trebuit să cadă asupra celui vinovat.
Când păcătosul penitent, zdrobit înaintea lui Dumnezeu, discerne ispăşirea făcută de Hristos în locul lui şi acceptă această ispăşire ca singură speranţă a lui în viaţa aceasta şi în viaţa viitoare, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este îndreptăţirea prin credinţă. Fiecare suflet care crede trebuie să-şi conformeze total voinţa sa voinţei lui Dumnezeu şi să rămână într-o stare de pocăinţă şi de smerenie, exercitându-şi credinţa în meritele ispăşitoare ale Răscumpărătorului şi înaintând din putere în putere, din slavă în slavă. Iertarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru. Prin credinţă, credinciosul trece de la poziţia de rebel, de fiu al păcatului şi al lui Satana, la poziţia de supus loial al lui Hristos Isus, nu datorită vreunei bunătăţi înnăscute, ci pentru că Hristos îl primeşte ca fiind fiul Său prin adopţie. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 1070
Vineri, 23 februarie: Studiu suplimentar
„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Hristos Isus, pentru toţi şi peste toţi cei care cred în El. Nu este nicio deosebire” (Romani 3:21,22). Ce este îndreptăţirea prin credinţă? Este lucrarea lui Dumnezeu de aruncare în ţărână a gloriei omului şi de înfăptuire pentru om a ceea ce nu este în puterea lui să înfăptuiască pentru sine. Când îşi văd nimicnicia, oamenii sunt pregătiţi să fie îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos.
Cei pe care Cerul îi recunoaşte ca fiind sfinţi sunt ultimii care să facă paradă de bunătatea lor. Apostolul Petru a devenit un slujitor credincios al lui Hristos şi a fost mult onorat cu lumină şi putere divină, a participat activ la zidirea bisericii lui Hristos, dar nu a uitat niciodată experienţa înfricoşătoare a umilirii lui; păcatul lui a fost iertat, dar el a ştiut prea bine că doar harul lui Hristos putea compensa slăbiciunea de caracter care îi cauzase căderea. Nu a găsit în el însuşi nimic cu care să se laude.
Niciunul dintre apostoli ori dintre profeţi nu a pretins vreodată că ar fi fără păcat. Oamenii care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, oamenii care au fost dispuşi mai degrabă să-şi jertfească viaţa decât să comită cu bună ştiinţă o faptă rea, oamenii pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină şi putere divină au mărturisit păcătoşenia naturii proprii. Ei nu şi-au pus deloc încrederea în firea pământească, nu au pretins o neprihănire proprie, ci s-au încrezut în întregime în neprihănirea lui Hristos. La fel va fi cu toţi cei care privesc la Hristos. Neprihănirea lui Hristos, asemenea unui mărgăritar alb pur, nu are niciun defect, nicio pată, nicio vină. Neprihănirea aceasta poate fi a noastră. Mântuirea, cu comorile ei inestimabile cumpărate cu sânge, este mărgăritarul de mare preţ.
Gândul că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită, nu datorită vreunui merit al nostru, ci ca dar fără plată de la Dumnezeu, este un gând preţios. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului nu vrea ca acest adevăr să fie prezentat clar, căci ştie că, dacă oamenii l-ar primi cu toată inima, puterea lui ar fi frântă. – The Faith I Live By, p. 111
