Comentarii inspirate (st. 7)

Prima călătorie misionară a lui Pavel

Sabat după-amiază, 11 august

În populatul oraş al Antiohiei, Pavel a găsit un minunat câmp de lucru. Învăţătura, înţelepciunea şi râvna lui au exercitat o puternică influenţă asupra locuitorilor şi vizitatorilor acestui oraş de cultură şi Pavel s-a dovedit a fi ajutorul potrivit, de care avea nevoie Barnaba. Timp de un an, cei doi ucenici au lucrat laolaltă în slujire credincioasă, aducându-le multor oameni cunoştinţa mântuitoare despre Isus din Nazaret, Răscumpărătorul lumii.
În Antiohia, ucenicii au fost numiţi pentru prima dată creştini. Numele li s-a dat din pricină că subiectul principal al propovăduirii, al învăţăturii şi al discuţiilor lor era Hristos. Ei istoriseau mereu întâmplările care avuseseră loc în timpul lucrării Sale pământeşti, când ucenicii Săi au fost binecuvântaţi cu prezenţa Sa personală. Ei stăruiau neobosit asupra învăţăturilor şi minunilor Sale de vindecare. (…)

Dumnezeu le dăduse numele de creştini. Acesta este un nume regal, dat tuturor acelora care I se alătură lui Hristos. – Faptele apostolilor, pp. 156–157

Credincioşii din Antiohia au înţeles că Dumnezeu era gata să lucreze în viaţa lor „după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Trăind, aşa cum era situaţia lor, în mijlocul unor oameni care se părea că se îngrijesc mai puţin de lucrurile de interes veşnic, ei au căutat să capteze atenţia celor cu inima sinceră şi să le dea o mărturie clară despre Acela pe care Îl iubeau şi Căruia Îi slujeau. În lucrarea lor în umilinţă, ei au învăţat să depindă de puterea Spiritului Sfânt, care să facă rodnic cuvântul vieţii. Şi astfel, pe diferitele căi ale vieţii, ei dădeau zilnic mărturie despre credinţa lor în Hristos.

Exemplul urmaşilor lui Hristos din Antiohia ar trebui să fie o inspiraţie pentru fiecare credincios care trăieşte astăzi în marile oraşe ale lumii. Deşi este după rânduiala lui Dumnezeu ca lucrători aleşi, consacraţi şi cu talente să fie stabiliţi în mari centre populate, pentru a conduce eforturi evanghelistice, tot la fel este planul Său ca membrii bisericii care trăiesc în aceste oraşe să folosească talentele date lor de Dumnezeu în lucrarea pentru suflete. Bogate binecuvântări sunt puse deoparte pentru aceia care se predau cu totul chemării lui Dumnezeu. Când se străduiesc să câştige suflete pentru Isus, asemenea lucrători vor vedea că mulţi, la care niciodată mai înainte nu se putea ajunge în niciun alt mod, sunt gata să răspundă unei înţelepte străduinţe personale.

Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ are astăzi nevoie de reprezentanţi vii ai adevărului biblic. Singuri, predicatorii consacraţi nu pot face faţă însărcinării de a avertiza marile oraşe. Dumnezeu îi cheamă nu numai pe predicatori, ci şi pe medici, infirmiere, colportori, lucrători biblici şi alţi membri laici consacraţi, având diferite talente, care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea harului Său, să se gândească la nevoile oraşelor neavertizate. Timpul trece repede şi este mult de făcut. Orice unealtă trebuie pusă la lucru, pentru ca ocaziile prezente să fie cât mai înţelept folosite. – Faptele apostolilor, pp. 158–159

Duminică, 12 august: La Salamina şi Pafos

Circumstanţele în care Pavel şi Barnaba au fost puşi deoparte de Duhul Sfânt pentru un anumit domeniu al slujirii arată cu claritate că Domnul lucrează prin mijloace specifice în biserica Sa organizată. Cu ani în urmă, când Însuşi Mântuitorul i-a descoperit scopul divin cu privire la el, Pavel a fost adus imediat în legătură cu membrii bisericii recent înfiinţate din Damasc. De asemenea, biserica din acel loc nu a fost lăsată multă vreme în necunoştinţă cu privire la experienţa personală a fariseului convertit. Apoi, când însărcinarea divină primită la data aceea urma să fie îndeplinită din nou, dar cu o amploare mai mare, Duhul Sfânt, dovedind faptul că Pavel era un vas ales pentru a le vesti neamurilor Evanghelia, a încredinţat bisericii lucrarea de a-i hirotoni pe el şi pe tovarăşii săi de lucru. Pe când conducătorii bisericii din Antiohia „slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.»” – Slujitorii Evangheliei, p. 443
Atât Pavel, cât şi Barnaba lucraseră ca slujitori ai lui Hristos, iar Dumnezeu binecuvântase din abundenţă eforturile lor, dar niciunul dintre ei nu mai fusese hirotonit înainte în slujba Evangheliei, în mod oficial, prin rugăciune şi punerea mâinilor. Ei erau acum autorizaţi de biserică nu numai să înveţe adevărul, dar să şi boteze şi să organizeze biserici, fiind învestiţi cu autoritate ecleziastică deplină. Aceasta era o epocă importantă pentru biserică. Deşi zidul de despărţire dintre evrei şi neamuri fusese dărâmat prin moartea Domnului Hristos, lăsând neamurile să intre în privilegiile depline ale Evangheliei, vălul de pe ochii multor credincioşi evrei încă nu fusese dat la o parte, iar ei nu puteau discerne clar până la capăt ce fusese abolit de Fiul lui Dumnezeu. Lucrarea trebuia acum să fie dusă cu putere printre neamuri, iar rezultatul trebuia să fie întărirea bisericii printr-o mare recoltă de suflete.

În această lucrare specială, apostolii aveau să fie expuşi suspiciunii, prejudecăţii şi geloziei. Ca o consecinţă naturală a îndepărtării lor de exclusivismul evreilor, învăţătura şi vederile aveau să le fie expuse acuzaţiei de erezie, iar acreditarea lor ca slujitori ai Evangheliei avea să fie pusă sub semnul întrebării de mulţi credincioşi evrei zeloşi. Dumnezeu a prevăzut toate aceste dificultăţi prin care vor trece slujitorii Lui şi, în providenţa Lui înţeleaptă, a făcut ca ei să fie învestiţi cu autoritate incontestabilă din partea bisericii stabilite a lui Dumnezeu, pentru ca lucrarea lor să fie mai presus de orice acuzaţie. – Istoria mântuirii, pp. 303–304
Înainte să fie trimişi ca misionari în lumea păgână, aceşti apostoli I-au fost consacraţi în mod solemn lui Dumnezeu prin post şi rugăciune şi prin punerea mâinilor peste ei. Ei au fost autorizaţi astfel de biserică nu numai să înveţe adevărul, ci să şi îndeplinească ritualul botezului şi să organizeze biserici, fiind învestiţi cu autoritate ecleziastică deplină. – Lucrarea pastorală, pp. 19-20

Luni, 13 august: În Antiohia din Pisidia (1)

Îndreptându-se către neamurile din Antiohia Pisidiei, Pavel şi Barnaba nu au încetat să lucreze pentru iudeii de pretutindeni, oriunde găseau o ocazie potrivită ca să câştige un ascultător.

Mai târziu, în Tesalonic, în Corint, în Efes, cum şi în alte centre importante, Pavel şi colaboratorii lui au predicat Evanghelia atât iudeilor, cât şi neamurilor. Însă, de aici înainte, străduinţele lor cele mai mari au fost îndreptate spre zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu în ţinuturile păgâne, printre oamenii care aveau puţină cunoştinţă sau chiar deloc despre adevăratul Dumnezeu şi despre Fiul Său.

Inima lui Pavel şi a colaboratorilor săi era atrasă către aceia care erau „fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”. Prin neobosita lucrare a apostolilor faţă de neamuri, „străinii şi oaspeţii”, care odinioară „fuseseră depărtaţi”, au aflat că au „fost apropiaţi prin sângele lui Hristos” şi că, prin credinţa în jertfa Lui ispăşitoare, ei puteau deveni „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:12,13,19).

Înaintând prin credinţă, Pavel a lucrat fără răgaz în vederea clădirii Împărăţiei lui Dumnezeu printre aceia care fuseseră neglijaţi de învăţătorii din Israel. El Îl preamărea continuu pe Hristos Isus ca „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (1 Timotei 6:15) şi îi îndemna pe credincioşi să fie „înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă” (Coloseni 2:7). – Faptele apostolilor, pp. 174–175
Speranţele noastre cu privire la cer trebuie să se întemeieze doar pe Domnul Hristos, pentru că El este Înlocuitorul şi Garantul nostru. Noi am călcat Legea lui Dumnezeu şi niciun om nu poate fi îndreptăţit prin faptele Legii. Cele mai bune eforturi pe care le poate face un om prin propria putere sunt fără valoare în ce priveşte îndeplinirea cerinţelor Legii drepte şi sfinte pe care a călcat-o, dar, prin credinţa în Hristos, el poate cere neprihănirea Fiului lui Dumnezeu ca fiind întru totul suficientă. Domnul Hristos a împlinit cerinţele Legii în natura Sa omenească. El a purtat blestemul Legii în locul celui păcătos, a făcut ispăşire pentru el, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Adevărata credinţă îşi însuşeşte neprihănirea lui Hristos, cel păcătos este făcut biruitor împreună cu Domnul Hristos şi, astfel, divinul şi omenescul se unesc. Acela care se străduieşte să ajungă la cer prin propriile fapte de respectare a Legii încearcă o imposibilitate. Omul nu poate fi mântuit fără ascultare, dar faptele lui nu vin de la el, ci Domnul Hristos este Cel care trebuie să îndeplinească în el şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. – Credinţa şi faptele, pp. 93–94

Marţi, 14 august: În Antiohia din Pisidia (2)

Să proclamăm bunătatea lui Dumnezeu şi să le arătăm oamenilor cu claritate adevăratul Său caracter. Să reflectăm slava Sa. Am făcut noi această lucrare în trecut? Le-am descoperit noi altora caracterul Domnului prin învăţătura şi prin exemplul nostru? Oare nu ne-am alăturat în lucrarea vrăjmaşului sufletelor, reprezentându-L în mod greşit pe Tatăl nostru ceresc? Nu i-am judecat noi pe fraţii noştri, criticându-le cuvintele şi faptele? Dacă am făcut aşa, iubirea lui Dumnezeu nu a fost aşezată pe tronul inimii noastre. Să facem o schimbare categorică! – Credinţa şi faptele, p. 61
Pocăinţa este asociată cu credinţa şi este cerută în Evanghelie ca fiind esenţială pentru mântuire. Apostolul Pavel a predicat despre pocăinţă. El a spus: „Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ, înaintea norodului şi în case, şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele 20:20,21). Fără pocăinţă, nu există mântuire. Niciun păcătos nepocăit nu poate să creadă cu toată inima ca să primească neprihănirea. Pocăinţa este descrisă de apostolul Pavel ca fiind o întristare bună din cauza păcatului, o întristare ce „aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată” (2 Corinteni 7:10). Pocăinţa aceasta nu are nicidecum natura unui merit, ci pregăteşte inima pentru a-L primi pe Hristos ca fiind singurul Mântuitor, singura nădejde a păcătosului pierdut. (…)
Fără harul lui Hristos, cel păcătos nu are nicio speranţă. Pentru el nu se poate face nimic, dar, prin harul divin, omului îi este dată o putere supranaturală care lucrează în minte, inimă şi caracter. Prin împărtăşirea de harul lui Hristos, păcatul este văzut în natura lui respingătoare şi, în cele din urmă, este alungat din templul sufletului. Prin har, noi suntem aduşi la părtăşia cu Hristos, pentru a fi asociaţi cu El în lucrarea mântuirii. Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertare celor păcătoşi, nu pentru că în credinţă s-ar afla vreo virtute prin care să fie meritată mântuirea, ci credinţa poate să se bazeze pe meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credinţa poate să prezinte ascultarea deplină de Hristos în locul nelegiuirii şi defectelor păcătoşilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui, atunci, în conformitate cu făgăduinţele Sale care nu dau greş, Dumnezeu îi iartă păcatul şi îl îndreptăţeşte fără plată. Sufletul pocăit îşi dă seama că îndreptăţirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al lui, a murit pentru el şi este jertfa lui de ispăşire şi neprihănirea lui. – Solii alese, cartea 1, p. 180
Pentru cei care cred, Hristos este o temelie sigură. Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât şi neamurile. Este destul de cuprinzătoare pentru toţi şi destul de tare pentru a susţine greutatea şi povara lumii întregi. Acesta este un fapt recunoscut în mod clar de însuşi Pavel. În ultimele zile ale lucrării sale, adresându-se unui grup de credincioşi dintre neamuri, care rămăseseră statornici în iubirea lor faţă de adevărul Evangheliei, apostolul a scris: Voi sunteţi „zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19,20).

Când solia Evangheliei s-a răspândit în Pisidia, iudeii necredincioşi din Antiohia, în oarba lor prejudecată, „au întărâtat pe femeile cucernice cu vază şi pe fruntaşii cetăţii, au stârnit o prigonire împotriva lui Pavel şi Barnaba şi i-au izgonit” din ţinutul lor.

Ucenicii nu s-au descurajat din pricina acestei purtări, ci şi-au amintit de cuvintele Învăţătorului lor: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi” (Matei 5:11,12).

Solia Evangheliei înainta şi apostolii aveau toate motivele să se simtă încurajaţi. Munca lor fusese binecuvântată din belşug printre locuitorii din Antiohia Pisidiei, iar credincioşii pe care, pentru o vreme, îi lăsaseră să ducă singuri lucrarea mai departe „erau plini de bucurie şi de Duhul Sfânt”. – Faptele apostolilor, pp. 175–176

Miercuri, 15 august: În Iconia

Din Antiohia Pisidiei, Pavel şi Barnaba s-au dus la Iconia. În acest loc, ca şi în Antiohia, ei şi-au început lucrarea în sinagoga celor de acelaşi neam cu ei. Rezultatul a fost o mare biruinţă: „o mare mulţime de iudei şi de greci au crezut”. Dar, în Iconia, ca şi în alte părţi unde au lucrat apostolii, „iudeii care n-au crezut au întărâtat şi au răzvrătit sufletele neamurilor împotriva fraţilor”.
Totuşi apostolii nu au fost abătuţi de la însărcinarea lor, căci mulţi au primit Evanghelia lui Hristos. Cu toată împotrivirea, invidia şi prejudecata, ei şi-au continuat lucrarea „şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul”; şi Dumnezeu „adeverea Cuvântul privitor la harul Său şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor”. Aceste dovezi ale aprobării divine au avut o puternică influenţă asupra acelora ale căror minţi au fost deschise convingerii, iar convertiţii la Evanghelie se înmulţeau. Popularitatea crescândă a soliei duse de apostoli i-a umplut pe necredincioşii iudei de invidie şi ură şi ei s-au hotărât ca să oprească de îndată lucrarea lui Pavel şi a lui Barnaba. Folosindu-se de rapoarte false şi exagerate, ei au făcut ca autorităţile să se teamă că întreaga cetate era în primejdie de a fi întărâtată la răscoală. Ei au declarat că mulţi se alăturau apostolilor şi au sugerat gândul că prin aceasta se urmăreau planuri ascunse şi primejdioase.

Ca urmare a acestor învinuiri, ucenicii au fost în repetate rânduri aduşi înaintea autorităţilor, însă apărarea lor a fost atât de clară şi mişcătoare şi prezentarea învăţăturii lor atât de liniştită şi pe înţeles, încât au exercitat o puternică influenţă în favoarea lor. Deşi aveau prejudecăţi împotriva lor, datorită declaraţiilor false pe care le auziseră, totuşi judecătorii nu au îndrăznit să-i condamne. Ei nu puteau decât să recunoască faptul că învăţăturile lui Pavel şi ale lui Barnaba ţinteau să-i facă pe oameni virtuoşi, cetăţeni supuşi legilor, şi că morala şi ordinea cetăţii ar fi sporit dacă ar fi fost primite adevărurile propovăduite de apostoli. (…)

În fiecare veac şi în orice loc, solii lui Dumnezeu au fost chemaţi să întâmpine o cruntă împotrivire din partea acelora care, cu bună ştiinţă, aleg să lepede lumina cerului. Deseori, prin prezentări greşite şi prin minciuni, în aparenţă, vrăjmaşii Evangheliei au biruit, închizând uşile prin care solii lui Dumnezeu ar fi putut ajunge la oameni. Însă aceste uşi nu pot rămâne pentru totdeauna închise şi, adesea, când slujitorii lui Dumnezeu s-au întors după o vreme spre a-şi relua lucrul, Domnul a lucrat cu putere pentru ei, făcându-i în stare să realizeze monumente de aducere-aminte spre slava Numelui Său. – Faptele apostolilor, pp. 177–179

Joi, 16 august: În Listra şi Derbe

Alungaţi de persecuţie din Iconia, apostolii au mers la Listra şi Derbe, în Licaonia. În mare măsură, aceste oraşe erau locuite de păgâni şi de oameni superstiţioşi, însă printre ei erau şi unii gata să asculte şi să primească solia Evangheliei. În locurile acestea, cum şi în ţinutul înconjurător, s-au hotărât apostolii să lucreze, sperând să evite prejudecata şi prigoana iudeilor.

La Listra nu era nicio sinagogă a iudeilor, deşi locuiau câţiva iudei în oraş. Mulţi dintre locuitorii din Listra se închinau într-un templu dedicat lui Jupiter. Când Pavel şi Barnaba s-au arătat în oraş şi, strângându-i pe locuitorii oraşului în jurul lor, le-au explicat adevărurile simple ale Evangheliei, mulţi au căutat să pună în legătură aceste învăţături cu credinţa lor superstiţioasă şi închinarea la Jupiter.

Apostolii s-au străduit să le împărtăşească acestor idolatri cunoştinţa despre Dumnezeul Creator şi despre Fiul Său, Mântuitorul neamului omenesc. Mai întâi, ei le-au îndreptat atenţia către lucrurile minunate ale lui Dumnezeu – soarele, luna şi stelele, frumoasa rânduială în care se succed anotimpurile, munţii cu crestele înzăpezite, pomii cei mândri şi înalţi, cum şi alte felurite minuni ale naturii – care arată o înţelepciune mai presus de puterea de a cuprinde a minții omului. Prin aceste lucrări ale Atotputernicului, apostolii au condus mintea păgânilor să mediteze la marele Conducător al universului. (…)

„La vederea celor făcute de Pavel, noroadele şi-au ridicat glasul şi au zis în limba licaoniană: «Zeii s-au pogorât la noi în chip omenesc.»” Aceste cuvinte erau în legătură cu o tradiţie a lor, că zeii vizitau câteodată pământul. Pe Barnaba l-au numit Jupiter, tatăl zeilor, din pricina înfăţişării sale ce insufla respect, a purtării lui demne, cum şi din pricina blândeţii şi a bunăvoinţei exprimate pe faţa lui. Pe Pavel l-au crezut a fi Mercur, „pentru că mânuia cuvântul”, plin de râvnă şi activ, cum şi elocvent în cuvinte de avertizare şi îndemnare. (…)

Cu toată hotărâta tăgăduire a apostolilor că ei ar fi divini şi cu toată străduinţa lui Pavel de a îndrepta minţile oamenilor către adevăratul Dumnezeu, ca fiind Singurul care este vrednic de închinare, a fost aproape cu neputinţă să-i abată pe păgâni de la gândul lor de a le aduce sacrificii. Atât de puternică fusese credinţa acestor oameni că ei [Pavel și Barnaba] erau în adevăr zei şi atât de puternică era înflăcărarea lor, încât erau îndărătnici în a-şi recunoaşte greşeala. Raportul ne spune că de abia au putut fi împiedicaţi de la acţiunea lor. (…)

Lucrarea lui Pavel şi a lui Barnaba la Listra a fost dintr-odată împiedicată de răutatea unor „iudei veniţi din Antiohia şi Iconia”, care, aflând despre succesul lucrării apostolilor printre iconieni, s-au hotărât să-i urmărească şi să-i prigonească. Ajungând la Listra, iudeii aceştia au izbutit repede să le insufle oamenilor aceeaşi amărăciune de spirit la care îi mâna mintea lor. Prin relatări neadevărate şi prin calomniere, cei care până nu de mult îi socotiseră pe Pavel şi Barnaba ca fiinţe divine au ajuns să creadă că, de fapt, apostolii erau mai răi decât ucigaşii şi că meritau moartea. (…)
În curând, planurile ucigaşe ale vrăjmaşilor Evangheliei au fost aduse la îndeplinire. Supunându-se influenţei răului, cei din Listra au ajuns stăpâniţi de o furie satanică şi, prinzându-l pe Pavel, l-au împroşcat cu pietre fără nicio milă. Apostolul a crezut că i-a sosit sfârşitul. (…)

Nu mică le-a fost însă surpriza [celor ce crezuseră] când, în mijlocul bocetelor lor, apostolul şi-a ridicat deodată capul şi a sărit în picioare, având pe buze cuvinte de laudă la adresa lui Dumnezeu. Pentru credincioşi, această neaşteptată revenire a servului lui Dumnezeu a fost privită ca o minune a puterii divine şi a părut că pune sigiliul cerului asupra schimbării credinţei lor. Ei s-au bucurat cu o fericire de nedescris şi L-au lăudat pe Dumnezeu cu o credinţă reînnoită.

Printre cei convertiţi din Listra şi care au fost martori oculari ai suferinţelor lui Pavel, era şi unul care după aceea avea să ajungă un însemnat lucrător pentru Hristos şi care avea să împartă cu apostolul greutăţile şi bucuriile lucrării de pionier în câmpuri grele. Acesta era un tânăr cu numele Timotei. – Faptele apostolilor, pp. 179–183