Cât de mult mă preocupă moda

 

Beatrice s-a născut într-o familie veselă, căreia îi plăceau plimbările, îngheţata servită cu dulceaţă de cireşe amare şi moda în cel mai rafinat sens al ei. Singură la părinţi, iubită, chiar răsfăţată, n-a ştiut niciodată, în casa părintească, ce înseamnă privaţiunea. Situaţia materială, poziţia socială şi profesională a părinţilor, precum şi statutul copilului singur la părinţi au modelat în ea standarde pe care, mai târziu, cu greu a reuşit să le modifice.

 

La 16 ani, vârsta celor mai înalte aspiraţii şi căutări, două dimensiuni erau deja bine conturate în mintea ei: EA şi MODA. Mama obişnuia să-i spună lui Beatrice că o femeie deşteaptă, care ştie ce vrea, nu îşi uită aceste trei lucruri: capul, rujul şi rimelul. Iar ea a învăţat atât de bine această lecţie, încât garderoba, bijuteriile şi fardurile au ocupat, în mod natural, un loc egal cu pregătirea profesională. Conceperea unei ţinute pentru o petrecere obişnuită echivala, în energie şi timp, cu pregătirea pentru teze. Cât despre petrecerea pentru Revelion, un ritual întreg din care nu lipsea nimic. De multe se putea plânge, dar de monotonie, în niciun caz. Mai târziu a avut parte de prezentări de modă la televiziune, de evenimente mondene, interviuri, articole. Devenise atât de ocupată că nu avea timp să cheltuiască nici banii pe care îi obţinea cu atâta trudă.

 

Atunci însă a început să experimenteze pentru prima dată gustul amar al deşertăciunii deşertăciunilor acestei lumi. Obosită, dezamăgită pentru că viaţa era altfel decât în filme, Beatrice a acceptat invitaţia de a vizita, într-o sâmbătă dimineaţa, o Biserică Adventistă. Rezultatul? Uimitor! Pur şi simplu nu îi venea să creadă că există oameni care reuşesc o dată pe săptămână să se rupă de tot şi să acorde timp relaţiei lor cu Dumnezeu. Era curioasă şi confuză, deoarece feţele oamenilor emanau linişte, amabilitate şi luminozitate ce au determinat-o să revină şi în săptămânile următoare cu un simţământ nou, pe care nu-l mai experimentase până atunci. Acesta a fost începutul, pentru că mai târziu a vrut să fie ca ei. Să-L cunoască pe Dumnezeul lor, să mănânce ce mâncau ei, să simtă ce simţeau ei şi… să arate ca ei.

 

Dar, când pe fiecare fibră a fiinţei tale sunt imprimate gustul şi ritmul lumii, transformarea e dureroasă, fragilă, diformă, expusă extremelor. Rând pe rând, Beatrice a renunţat la alimentaţia nepotrivită, la munca peste măsură, chiar şi la bijuterii. Însă lupta a început de-abia când a ajuns la vestimentaţie şi la farduri. Pentru ea, lupta cu moda a fost teribilă, pe viaţă şi pe moarte. Ar fi negociat cu oamenii la infinit, numai să le smulgă bunăvoinţa, dar, în adâncul sufletului ei, simţea că pe Dumnezeu nu-L va putea îndupleca niciodată.

 

I se părea o absurditate să ceri unei femei să renunţe la ceea ce pentru ea însemna feminitate şi chiar identitate. Era dependentă de imaginea ei aranjată. De luni de zile lupta cu Dumnezeu să-L convingă să-şi ajusteze standardele. Presiunea luptei ajunsese insuportabilă. Trebuia să ia o decizie. Aşa nu mai putea continua: „Doamne, a strigat ea, mă auzi? Te rog, spune-mi de ce! Dă-mi argumente logice. Ce nu e bine? Ce nu înţeleg?”

 

Răspunsul a venit în mintea ei fulgerător: „Ce vrei tu să adaugi la ce am creat Eu? Şi chiar dacă ai insista să vrei, ai putea?”. A plâns mult şi cu fiecare şedinţă de machiaj, parcă Îi spunea lui Dumnezeu: „Doamne, vezi ochii mei? N-ai reuşit. Mi-ar fi plăcut ca linia lor să fie ascendentă. Slavă omului pentru creionul dermatograf! Iar buzele… N-ai fost prea atent, una este mai subţire, alta mai groasă. Slavă omului pentru ruj! Genele… cam scurte şi lipsite de personalitate. E în regulă, Te pot înţelege. Îţi vin în ajutor cu puţin rimel. Slavă omului!” Dacă după această conversaţie de tip rugăciune poţi spune un „Amin” convingător, atunci poţi merge mai departe liniştit. Dar, dacă acolo, în adâncul sufletului tău, s-a tulburat ceva, trebuie să te opreşti şi să faci cale întoarsă. Asta a făcut şi Beatrice.


Părerea mea