Studiul 5 majori complet (Experienţa unităţii în biserica primară)

[Sâmbătă, 27 oct] Experiența unității în biserica primară

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Faptele apostolilor 2:42

Unitatea bisericii este rodul experienței ei spirituale comune în Isus, care este adevărul: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Relațiile dintre membrii cu un parcurs spiritual comun sunt mai solide. Primii adventiști au avut această experiență în timpul mișcării millerite. Căutarea unei explicații pentru dezamăgirea din 1844 i-a unit sufletește. Așa a apărut Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și așa a fost descoperit adevărul despre judecata de cercetare și despre tot ce presupune ea.

Experiența pe care au avut-o ucenicii lui Isus după înălțarea Sa la cer este o mărturie despre puterea pe care o au Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea și părtășia de a crea unitate și armonie între niște credincioși atât de diferiți. Ea este posibilă și astăzi!

„Subliniez că părtășia este un element deosebit de important în închinarea colectivă. (…) Nu există niciun substitut pentru relația spirituală care îl leagă pe creștin de ceilalți credincioși și de Domnul Isus Hristos. (…) Isus Hristos aduce mai întâi sufletul la El, dar apoi îl pune întotdeauna în relație cu ceilalți credincioși din trupul Său, biserica.” – Robert G. Rayburn, O Come, Let Us Worship, 1980, p. 91

[Duminică, 28 oct] Zilele de pregătire

Înainte de moartea Sa, Isus le-a promis ucenicilor că nu-i va lăsa orfani, ci le va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt. Duhul avea să le aducă aminte ce le spusese El şi avea să-i îndrume în descoperirea altor adevăruri (Ioan 14:26;Ioan 16:13 ). În ziua înălţării Sale la cer, Isus a repetat făgăduinţa: „Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt… Veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori…” (Faptele 1:5,8).

1. Ce au făcut ucenicii în această perioadă de zece zile?

Faptele 1:12-14
12. Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor, care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului.
13. Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov, fiul lui Alfeu, Simon Zelotul şi Iuda, fiul lui Iacov.
14. Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.

„În timp ce aşteptau împlinirea făgăduinţei, ucenicii îşi umileau inimile în sinceră pocăinţă şi-şi mărturiseau necredinţa. În timp ce-şi aminteau cuvintele pe care Hristos li le-a adresat înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine înţelesul lor. Adevărurile care le dispăruseră din memorie le erau acum aduse din nou în minte şi ei le repetau unul după altul. Ei îşi reproşau unii altora că nu Îl înţeleseseră pe Mântuitorul. Ca o procesiune, scenă după scenă din minunata Sa viaţă trecea pe dinaintea lor. Meditând la viaţa Lui curată şi sfântă, ei au simţit că nicio strădanie nu va fi prea grea şi niciun sacrificiu prea mare ca să poată da mărturie prin viaţa lor despre caracterul plin de iubire al lui Hristos. O, gândeau ei, dacă le-ar fi fost cu putinţă să mai trăiască din nou cei trei ani petrecuţi cu Învăţătorul, cu cât zel s-ar fi străduit să-I dovedească cât de mult Îl iubeau şi cât de sinceri erau în mâhnirea lor că L-au întristat cândva, prin vreun cuvânt sau printr-o faptă de necredinţă! Dar se mângâiau la gândul că fuseseră iertaţi. Şi s-au hotărât ca, pe cât le era cu putinţă, să-şi ispăşească necredinţa printr-o curajoasă mărturie despre El înaintea lumii. (…) Înlăturând orice neînţelegeri, orice dorinţă de întâietate, ei s-au adunat laolaltă, într-o strânsă comuniune creştină.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 28–29

Ce aspirații ai pentru viața ta de credință? Ce poți învăța din regretele pentru faptele trecute pentru a-ți îndrepta viitorul?

[Luni, 29 oct] De la Babel la Cincizecime

După înălţarea lui Isus la cer, zilele de pregătire spirituală ale ucenicilor au culminat cu revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii. În Vechiul Testament, aceasta era a doua dintre cele trei sărbători majore la care aveau obligaţia să participe toţi bărbaţii israeliţi. Avea loc la cincizeci de zile după Paşte (de aici şi numele) şi se aduceau ca jertfă de mulţumire cele dintâi roade ale pământului.

Este posibil ca, pe vremea lui Isus, Sărbătoarea Cincizecimii să fi inclus şi o comemorare a dării Legii pe muntele Sinai (Exodul 19:1). Am putea să vedem aici o dovadă că Legea lui Dumnezeu face parte integrantă din mesajul creştin despre moartea lui Isus, prin care primesc iertare toţi cei care se pocăiesc de faptele lor de încălcare a Legii. Un text biblic fundamental despre zilele din urmă pune împreună Legea cu Evanghelia: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12).

Când a fost dată Legea pe Sinai (Exodul 19:16-25 Evrei 12:18 au avut loc numeroase fenomene extraordinare, la fel şi la Cincizecime (Faptele 2:2-4).

2. Care este semnificatia acestui eveniment extraordinar?

Faptele 2:5-13
5. Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.
6. Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui.
7. Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: „Toţi aceştia care vorbesc nu sunt galileeni?
8. Cum, dar, îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?
9. Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia,
10. Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi,
11. cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!”
12. Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?”
13. Dar alţii îşi băteau joc şi ziceau: „Sunt plini de must!”

Cincizecimea era o ocazie de bucurie, o sărbătoare a recunoştinţei faţă de Domnul pentru bunătăţile Sale. Puterea lui Dumnezeu se vede în mod special în minunea vorbirii în diverse limbi. Iudeii veniţi din tot Imperiul Roman special pentru această sărbătoare au auzit mesajul despre Isus, Mesia, în limba lor.

Cincizecimea poate fi văzută ca reversul „încurcării limbilor” de la Turnul Babel care a determinat răspândirea oamenilor pe pământ. Minunea făcută de Duhul lui Dumnezeu este pentru reunificarea familiei umane. Unirea bisericii lui Dumnezeu la scară globală depune mărturie despre scopul Împărăţiei Sale de a-i readuce pe locuitorii pământului în marea familie a lui Dumnezeu.

[Marți, 30 oct] Legătura frăţească

În urma predicii şi a apelului lui Petru la pocăinţă şi mântuire, aproape trei mii de oameni au înţeles că Isus este Mesia, Cel în care se împlineau făgăduinţele din Vechiul Testament. Ei au primit convingerea de la Dumnezeu. Probabil că mulţi aflaseră despre Isus şi veniseră de departe la Ierusalim ca să-L vadă. Alţii poate că Îl văzuseră şi ascultaseră cuvintele Lui despre mântuirea oferită de Dumnezeu, dar nu se hotărâseră să-L urmeze. La Cincizecime, Dumnezeu a intervenit în mod minunat şi a dat mărturie prin ucenici despre învierea lui Isus şi despre faptul că, în Numele Său, toţi pot avea iertare de păcate (Faptele 2:38).

3. Ce activităţi aveau în comun aceşti primi urmaşi ai lui Isus?Cuma luat naştere această legătură frăţească?

Faptele 2:42-47
42. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
43. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.
44. Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte.
45. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.
46. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.
47. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.

Prima activitate a acestei grupe de credincioşi a fost asimilarea învăţăturii apostolilor. Studiul Bibliei este primul pas în dezvoltarea spirituală. Isus Însuşi le spusese ucenicilor să-i înveţe să păzească tot ce le poruncise El (Matei 28:20). Credincioşii au învăţat de la apostoli despre viaţa şi slujirea lui Isus, despre învăţăturile, pildele şi predicile Sale şi despre minunile Sale, toate explicate ca împlinire a Scripturilor ebraice scrise de profeţi.

Credincioşii se adunau pentru rugăciune şi pentru frângerea pâinii (Cina Domnului sau poate doar o masă de părtăşie). „Legătura frăţească” transmite ideea de comunitate – credincioşii petreceau frecvent şi regulat timp împreună la templu, care era încă locul de devoţiune şi închinare, şi în case particulare. Rugăciunea este un element vital pentru biserică, dar şi pentru dezvoltarea spirituală. Credincioşii „stăruiau” în aceste activităţi. Lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lor i-a impresionat puternic pe cei din jur –„erau plăcuţi înaintea întregului norod”– şi a dat o mărturie puternică despre adevărul că Isus este Mesia.

Ce poate învăța biserica ta despre unitate, părtășie și mărturie, din exemplul bisericii primare?

[Miercuri, 31 oct] Generozitate şi lăcomie

O consecinţă firească a părtăşiei urmaşilor lui Isus după Cincizecime a fost susţinerea lor reciprocă: „aveau toate de obşte” (Faptele 2:44,45). Folosirea în comun a bunurilor nu era o condiţie impusă de biserică, ci o decizie voluntară a membrilor ei de a-şi manifesta dragostea unul faţă de celălalt în acest mod. Era şi o dovadă a unităţii lor. Susţinerea aceasta reciprocă a durat ceva timp. Găsim mai multe detalii în Fapte 4 Fapte 5, dar şi în alte locuri din Noul Testament.

În acest context este menţionat prima oară Barnaba, care a vândut un teren şi a adus banii la apostoli Faptele 4:36,37. El este dat ca exemplu demn de urmat.

4. Compară comportamentul şi atitudinea lui Barnaba cu cele ale lui Anania şi ale Sa rei. Care a fost păcatul acestui cuplu?

Faptele 4:32-37
32. Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte.
33. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.
34. Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute
35. şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie.
36. Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un levit, de neam din Cipru,
37. a vândut un ogor pe care-l avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.

Faptele 5:1-11
1. Dar un om, numit Anania, a vândut o moşioară, cu nevasta sa Safira,
2. şi a oprit o parte din preţ, cu ştirea nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă şi a pus-o la picioarele apostolilor.
3. Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?
4. Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.”
5. Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi cei ce ascultau aceste lucruri.
6. Flăcăii s-au sculat, l-au învelit, l-au scos afară şi l-au îngropat.
7. Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevasta sa, fără să ştie ce se întâmplase.
8. Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?” „Da”, a răspuns ea, „cu atâta.”
9. Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine.”
10. Ea a căzut îndată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară şi au îngropat-o lângă bărbatul ei.
11. O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri.

Pe lângă păcatul de a-L minţi pe Duhul Sfânt, Anania şi Safira s-au făcut vinovaţi de lăcomie şi de poftă. Probabil că nu există păcat care să distrugă părtăşia şi dragostea frăţească mai rapid decât egoismul şi lăcomia. Dacă Barnaba este întruchiparea spiritului de părtăşie al bisericii primare, Anania şi Safira ilustrează exact opusul. Luca este onest şi aminteşte că în biserică au existat şi persoane mai puţin virtuoase.

Porunca a zecea din Decalog (Exodul 20:1-17) este diferită de celelalte. Acelea se referă la fapte vizibile, iar ultima, la o dorinţă ascunsă a inimii. Pofta nu este o acţiune, ci un proces al gândirii. La fel ca fratele ei, egoismul, nu este un păcat vizibil, ci o boală a naturii umane păcătoase şi „se vede” doar din fapte. Porunca aceasta vizează rădăcina răului manifestat prin faptele condamnate de celelalte porunci. Prin poftă, Anania şi Safira au ajuns sub stăpânirea lui Satana la fel ca Iuda, mai înainte.

Cum putem birui pofta din viața noastră? De ce lauda și recunoștința sunt un antidot puternic împotriva ei?

[Joi, 01 nov] Grija față de săraci

Folosirea în comun a resurselor era o dovadă vizibilă a unităţii bisericii primare. Generozitatea descrisă în Faptele apostolilor continuă să fie manifestată şi de bisericile din Macedonia şi din Ahaia la rugămintea lui Pavel de a-i ajuta pe săracii din Ierusalim (Faptele 11:27-30; Romani 15:26; 1 Corinteni 16:1-4; Galateni 2:10). Darurile strânse de aceste biserici, formate în principal din credincioşi dintre neamuri, sunt dovada clară a grijii şi iubirii pentru fraţii lor iudei din Ierusalim. Deşi diferiţi din punct de vedere cultural şi etnic, ei formează împreună un singur trup şi cred în aceeaşi Evanghelie. Părtăşia aceasta cu cei în nevoie demonstrează unitatea bisericii.

5. Care spune Pavel că vor fi rezultatele dărniciei bisericii din Corint?

2 Corinteni 9:8-15
8. Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună,
9. după cum este scris: „A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.”
10. „Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană” vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre.
11. În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulţumiri lui Dumnezeu.
12. Căci ajutorul dat de darurile acestea, nu numai că acoperă nevoile sfinţilor, dar este şi o pricină de multe mulţumiri către Dumnezeu.
13. Aşa că, dovada dată de voi prin ajutorul acesta îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi;
14. şi-i face să se roage pentru voi şi să vă iubească din inimă, pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi.
15. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!

Experienţa unităţii bisericii primare este exemplu şi pentru noi. Dar unitatea nu poate exista fără implicarea voluntară a tuturor credincioşilor. Conducătorii primei biserici creştine şi-au făcut o misiune din promovarea dărniciei. Ea trebuie hrănită zilnic, la fel ca dragostea din familie. Şi poate fi încurajată şi manifestată pe mai multe căi.

Unitatea membrilor bisericii primare a fost stimulată de mai multe lucruri: rugăciunea, închinarea, părtăşia, viziunea comună şi studiul. Ei au înţeles că misiunea lor era să vestească Evanghelia în toată lumea şi că erau datori să se iubească şi să aibă grijă unul de altul. Ei au dovedit că sunt una prin susţinerea cu generozitate a bisericii locale, dar şi a bisericilor din alte locuri, chiar îndepărtate.

„Bunăvoinţa lor mărturisea că ei nu primiseră în zadar harul lui Dumnezeu. Ce altceva putea da naştere la o asemenea dărnicie decât sfinţirea lucrată de Spiritul Sfânt? Atât în ochii credincioşilor, cât şi ai necredincioşilor, aceasta era o minune a harului.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 252

Ați dat vreodată dovadă, ca biserică, de generozitate față de alte biserici? De ce binecuvântări v-ați bucurat în acea ocazie?

[Vineri, 2 nov] Un gând de încheiere

„Această dărnicie din partea credincioşilor era urmarea revărsării Duhului Sfânt. Cei întorşi la Evanghelie erau «o inimă şi un suflet». Un interes comun îi stăpânea pe toţi, şi anume succesul misiunii care le fusese încredinţată; iar lăcomia nu avea loc în viaţa lor. Iubirea pentru fraţii lor şi pentru lucrarea căreia i se consacraseră era mai mare decât iubirea de bani şi de averi. Faptele lor mărturiseau că ei preţuiau sufletele oamenilor mai mult decât bogăţiile pământeşti.

Aşa va fi întotdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe viaţă. Cei ale căror inimi sunt pline cu iubirea lui Hristos vor urma exemplul Aceluia care S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim. Bani, timp, influenţă – toate darurile pe care ei le-au primit din mâna lui Dumnezeu le vor preţui numai ca mijloace de înaintare a lucrării Evangheliei.

Aşa era în prima biserică şi, când în biserica de azi se vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii şi-au dezlipit inima de lucrurile pământeşti şi sunt gata să facă sacrificii pentru ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o puternică influenţă asupra ascultătorilor.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 54–55

Precedent Următor