Ediția instructori (st. 4)

Obiective

La nivelul cunoştinţelor: Membrii grupei să înţeleagă că Dumnezeu Însuşi a asigurat succesul lucrării Sale.

La nivelul sentimentelor: Să aprecieze faptul că Dumnezeu ridică lideri şi conduce misiunea bisericii, de-a lungul istoriei.

La nivel practic: Să caute să se implice activ în misiune.

SCHIŢA STUDIULUI

I. Cunoştinţe: Misiunea bisericii lui Dumnezeu

A. Care este misiunea încredinţată de Dumnezeu bisericii şi ce importanţă are ea pentru tine?

B. Care sunt exemplele principale despre metoda prin care El făcut să fie îndeplinită această misiune?

II. Sentimente: Momente semnificative din istoria bisericii

A. Ce ne spune alegerea diaconilor despre diferitele tipuri de conducere din biserică?

B. Ce personaje principale amintite de Ştefan în cuvântarea lui arată cum Îşi împlineşte Dumnezeu planul pe parcursul istoriei? Ce putem învăţa de la aceşti conducători?

III. Practic: Implicarea în misiunea încredinţată de Dumnezeu bisericii

A. Evaluează-ţi dedicarea faţă de misiunea bisericii. Ce vei face pentru a-i promova interesele?

Rezumat: Din zorii istoriei şi până la apusul ei, Dumnezeu a avut grijă ca planurile Sale cu poporul Său să fie cunoscute şi împlinite. Ce rol consideri că ai în planul Său?

PAŞII ÎNVĂŢĂRII

1. MOTIVARE
Pasajul central: Faptele 6:1-7.

Ideea de bază: Unii cercetători au estimat că, atunci când au avut loc evenimentele descrise în Faptele 6, numărul membrilor bisericii din Ierusalim se ridica la circa douăzeci de mii de credincioşi. În principal, ei proveneau din două categorii: evreii vorbitori de ebraică din zona Ierusalimului şi evreii din diaspora vorbitori de greacă sau convertiţii la iudaism. În momentul în care credincioşii greci i-au acuzat pe credincioşii iudei de părtinire în distribuirea ajutoarelor, apostolii au considerat că nemulţumirea lor constituia un risc din mai multe puncte de vedere: periclita unitatea bisericii, le distrăgea atenţia apostolilor de la misiunea lor principală – care consta din învăţătură, rugăciune şi evanghelizare – şi genera dispute în biserica aflată în plină de dezvoltare. Ce au făcut apostolii pentru a rezolva problema? Ce calităţi au căutat ei la membrii echipei care urma să se ocupe de această chestiune? (Vezi Faptele 6:3-7.)

Discuţie: Orice criză este o oportunitate. Situaţiile noi necesită abordări noi şi persoane noi care să ofere soluţii noi. De unde ştim că soluţia la care au ajuns apostolii a fost cea corectă? Ce semnifică „punerea mâinilor” peste cei şapte aleşi (vezi Faptele 6:6)? Ce efecte a avut asupra bisericii alegerea lor? (Faptele 6:7)

2. APROFUNDAREA STUDIULUI

Dintre cei şapte membri ai echipei alese de biserica din Ierusalim, Luca notează contribuţiile semnificative a doi dintre ei, Ştefan şi Filip, la dezvoltarea bisericii. Ştefan a fost primul martir. El a fost cel dintâi dintre milioanele de creştini care, de atunci şi până astăzi, au lăsat în urma lor încurajarea continuă şi lecţia nepieritoare că viaţa creştină capătă sens doar când privim la Mântuitorul suferind, la jertfa Lui, la Fiul omului „stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele 7:56). Ştefan a fost un creştin extraordinar. El Îl cunoştea pe Isus. Cunoştea Scripturile şi istoria biblică. Ştia ce a făcut Isus. Ştia ce înseamnă să duci o viaţă creştină. Nu este de mirare atunci că Luca, scriitorul cult al cărţii Faptelor apostolilor, l-a descris în superlative (Faptele 6:3-15; 7). Ştefan a fost plin de Duh Sfânt, de credinţă, de înţelepciune, de har şi de putere; totodată, el a fost un om al rugăciunii, al minunilor, al adevărului, al luminii şi al iertării.
Filip a fost cunoscut pentru zelul lui evanghelistic în Samaria, unde a fost primit „cu mare bucurie” (Faptele 8:8). La apogeul lucrării lui acolo, un înger i-a poruncit să meargă spre sud, pe drumul de la Ierusalim spre Gaza, unde, inspirat de Duhul Sfânt, avea să stea de vorbă cu un demnitar etiopian. Demnitarul, probabil primul creştin care a dus Evanghelia în ţara lui, s-a convertit şi a fost botezat (Faptele 8:26-38). Odată împlinită misiunea, Filip a primit îndemnul de la Duhul Sfânt să propovăduiască Evanghelia în toate cetăţile de pe coasta Mediteranei, din sud, de la Azot, până în nord, la Cezareea.
De la aceşti doi eroi ai credinţei, Ştefan şi Filip, putem învăţa două lecţii valoroase: că este important să cunoaştem istoria credinţei noastre şi că este important să le vorbim altora despre credinţa noastră.

Comentariu biblic

I. Cunoaşterea istoriei credinţei noastre
(Revezi împreună cu grupa Faptele 7.)

Faptele apostolilor este o carte de istorie ea însăşi. Ea prezintă începuturile bisericii, devotamentul ei ferm faţă de Isus, luptele şi suferinţele ei, eroii ei – bărbaţi şi femei, diaconi şi apostoli, predicatori şi evanghelişti, profeţi şi pastori. Potrivit ei, creşterea bisericii se datorează împlinirii prin Isus a speranţei profetice din Vechiul Testament, potrivit căreia „Piatra lepădată… a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Faptele 4:11). Predicile majore consemnate de ea – mai exact cele ale lui Petru, Ştefan şi Pavel – au subliniat că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în Vechiul Testament prin oameni precum Avraam, Iacov, Iosif, Moise, David şi alţii. Biserica creştină este cea care trebuie să ducă mai departe lucrarea apostolilor şi are responsabilitatea de a-i vorbi lumii despre punctul culminant al planului divin de mântuire, atins odată cu venirea lui Isus.

Când a apărat Evanghelia lui Isus, Ştefan a oferit o imagine de ansamblu asupra istoriei răscumpărării şi a evocat evenimentele istoriei sacre de la chemarea lui Avraam (Faptele 7:2) şi până la Isus, Cel înălţat la dreapta Tatălui (Faptele 7:55). El a evidențiat suişurile şi coborâşurile din experienţa poporului ales, ridicarea şi căderea lui, credincioşia lui faţă de Dumnezeu şi modul cum L-a trădat. Ştefan a menționat oameni şi evenimente precum: chemarea lui Avraam; darea legământului; credincioşia lui Iosif; Moise, eliberatorul şi prevestitorul venirii unui „proroc ca mine”; confecţionarea cortului întâlnirii; David; Solomon şi templul; apoi, un eveniment mai recent: trădarea şi uciderea „Celui Neprihănit”. Istoria aceasta a împlinirilor şi neîmplinirilor a format partea principală a mărturiei date de Ştefan, mărturie care „îi tăia pe inimă” pe ascultători (Faptele 7:54). La finalul recapitulării acestei istorii tumultuoase, Ştefan, „plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer şi a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus” (Faptele 7:55). De la el încoace, biserica a înţeles că Isus este cel care dă sens istoriei omenirii de la începuturi și până când biserica de pe pământ se va întâlni cu cea din ceruri.

De discutat: Citeşte Faptele 7:51. Ce înseamnă expresiile: „tari la cerbice” şi „netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile”? Prin ce atitudini ale noastre negăm şi noi puterea credinţei adevărate, deşi respectăm cu rigurozitate formele şi ritualurile religioase?

II. Proclamarea credinţei noastre
(Revezi împreună cu grupa Faptele 8.)

„Misterioase sunt căile Domnului”, se spune. Totuşi experienţa bisericii primare dovedeşte că Dumnezeu acţionează la vedere, nu în ascuns. Observă două lucruri. Mai întâi, Saul, unul dintre cei responsabili pentru moartea lui Ştefan şi pentru persecutarea ulterioară în masă a creştinilor (Faptele 8:1-3; 26:9-11), a devenit cel mai puternic propovăduitor al lui Isus. În al doilea rând, în urma persecuţiei declanşate după martiriul lui Ştefan, creştinii „s-au împrăştiat prin părţile Iudeei şi ale Samariei” (Faptele 8:1).
Unul dintre aceşti creştini a fost Filip. El s-a îndreptat către Samaria, unde Isus lucrase cu o femeie cu reputaţie rea (Ioan 4). Lucrarea lui Filip a însemnat un salt uriaş pentru misiunea creştină, din moment ce Petru şi Ioan au venit tocmai de la Ierusalim ca să verifice ştirea că Evanghelia găsise teren fertil în Samaria. Prezenţa apostolilor le-a adus creştinilor samariteni asigurarea şi puterea Duhului Sfânt. În momentul în care biserica prindea rădăcini şi creştea în Samaria, pionierul acestei misiuni a fost chemat în altă parte. Evanghelistul este permanent în căutare de teritorii noi pentru Evanghelie. Astfel, Filip a ajuns să stea de vorbă cu un demnitar etiopian care tocmai pleca din Ierusalim. Minunată este lucrarea Duhului Sfânt! În urma studiului Scripturii, etiopianul a fost botezat chiar acolo, pe drumul care ducea la Gaza, şi, prin el, Evanghelia a pătruns în Etiopia. Apoi Filip a primit poruncă nouă de la Duhul Sfânt şi a pornit pe coasta Mediteranei spre Cezareea, propovăduind în fiecare cetate de la Azot până la destinaţia sa finală: cetatea greco-romană Cezareea. Evanghelistul este un predicator al Evangheliei mereu în mişcare, gata să pornească în direcţia indicată de Duhul Sfânt. Adevărul acesta a stat în spatele istoriei misiunii creştine de atunci încoace.

De discutat: Între Filip şi demnitarul etiopian erau înălţate multe „ziduri de despărţire” – prejudecăţi legate de rasă şi naţionalitate, de religie, statut social, statut economic, culoarea pielii etc. Filip ar fi putut găsi numeroase pretexte pentru a nu se apropia de acest etiopian, însă, înainte de toate, el era evanghelist, purtător al Veştii Bune. Nu a putut decât să ajungă din urmă carul şi să înceapă o discuţie cu etiopianul!

3. APLICAŢIA PENTRU NOI

Cei şapte ucenici aleşi ca să aibă grijă de văduve şi de săraci au fost chemaţi să „slujească” (Faptele 6:2). Cuvântul grecesc de aici pentru „a sluji” este diakonein, din care provine cuvântul diakoneō. De aici avem astăzi termenii diacon şi diaconeasă. „Alegerea celor șapte pentru a se îngriji de o anumită lucrare s-a dovedit o mare binecuvântare pentru biserică. Slujbașii aceștia au dat o atenţie deosebită nevoilor fiecăruia în parte, precum și intereselor financiare ale bisericii și, prin purtarea lor atentă și exemplul lor evlavios, ei au fost de mare ajutor celor împreună-slujitori cu ei, legând laolaltă diferitele interese ale bisericii într-un tot unitar.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 67

Întrebări

Ce părere are biserica voastră despre slujba de diacon şi de diaconeasă? Sunt aceştia consideraţi egali cu ceilalţi slujitori ai Evangheliei? Cum pot contribui ei în mai mare măsură la viaţa şi activitatea bisericii?

4. ACTIVITATE

Cere-le participanţilor să enumere calităţile pe care cred că ar trebui să le aibă un diacon şi o diaconeasă şi responsabilităţile acestora. Discutaţi apoi despre ce puteţi face pentru a le arăta că apreciaţi slujirea lor în biserica voastră. Dacă este posibil, invitaţi un diacon sau o diaconeasă la această discuţie.