Comentarii inspirate (st. 4)

PRIMII CONDUCĂTORI AI BISERICII

Sabat după-amiază, 23 iulie

Duhul Sfânt a sugerat o metodă prin care apostolii să poată fi uşuraţi de sarcina distribuirii ajutoarelor pentru săraci şi de alte poveri similare, aşa încât să poată fi lăsaţi liberi, să-L predice pe Hristos. (Se citează Faptele 6:2-4) (…)
Este necesar ca aceeaşi rânduială şi acelaşi sistem ca în zilele apostolilor să fie menţinute şi astăzi în biserică. Prosperitatea cauzei depinde foarte mult de faptul ca departamentele sale diferite să fie conduse de oameni capabili, calificaţi pentru poziţiile lor. Cei aleşi de Dumnezeu să fie conducători în lucrarea Lui, răspunzând de supravegherea generală a interesului spiritual al bisericii, trebuie uşuraţi, pe cât posibil, de grijile şi încurcăturile de natură vremelnică. Cei pe care Dumnezeu i-a chemat să slujească în cuvânt şi doctrină trebuie să aibă timp pentru meditaţie, rugăciune şi studiul Scripturilor. Discernământul spiritual le este slăbit dacă intră în detaliile afacerilor şi dacă au de-a face cu diferitele temperamente ale celor care compun biserica. Este bine ca toate chestiunile vremelnice să vină înaintea slujbaşilor potriviţi, pentru a fi rezolvate de aceştia. Însă, dacă acestea sunt atât de dificile încât să nu poată fi rezolvate prin înţelepciunea lor, trebuie aduse înaintea celor care au în supravegherea lor întreaga biserică. – Istoria mântuirii, p. 260
Organizarea bisericii din Ierusalim avea să slujească drept model pentru organizarea bisericilor din toate celelalte locuri unde mesagerii adevărului aveau să convertească suflete pentru Evanghelie. Nu trebuia ca aceia cărora le-a fost dată răspunderea de supraveghetori ai bisericii să stăpânească peste moștenirea Domnului, ci, ca ispravnici înțelepți, „să hrănească turma Domnului, … să fie exemple pentru turmă”; iar diaconii trebuiau să fie „oameni vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune”. Trebuia ca acești oameni să ia poziție unită de partea dreptății și să o mențină cu hotărâre și neclintire. Astfel ei puteau să aibă o influență în vederea unității întregii turme. – Sfaturi pentru biserică, p. 245

Viaţa lui Hristos este modelul nostru, al tuturor. Trebuie să urmăm exemplul Său de tăgăduire de sine, de sacrificiu şi de generozitate dezinteresată. Întreaga Sa viaţă este o infinită demonstraţie a marii Sale iubiri şi a bunăvoinţei Sale de a-l mântui pe omul păcătos. „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu”, spune Hristos. Cum s-ar putea compara viaţa noastră cu viaţa lui Hristos, în ce priveşte renunţarea la sine, spiritul de sacrificiu şi generozitatea? „Voi sunteţi lumina lumii”, spune Hristos, adresându-li-Se ucenicilor. „Voi sunteţi sarea pământului.” Dacă acesta este privilegiul şi, în acelaşi timp, datoria noastră, iar noi suntem oameni ai întunericului şi ai necredinţei, ce responsabilitate înfricoşătoare ne asumăm! Putem să fim canale ale luminii sau ale întunericului. Dacă neglijăm să folosim lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi nu înaintăm în cunoaştere şi în adevărata sfinţenie, pe calea pe care ne-o arată lumina, noi suntem vinovaţi şi trăim în întuneric proporţional cu lumina şi cu adevărul pe care am neglijat să le folosim. – Mărturii, vol. 3, p. 248

Duminică, 22 iulie: Alegerea celor şapte

Inimile celor care fuseseră convertiţi în urma activităţii apostolilor erau blânde şi unite datorită iubirii creştine. În ciuda prejudecăţilor de mai înainte, toţi erau în armonie unii cu alţii. Satana ştia că atâta vreme cât această unire continua să existe, îi va fi cu neputinţă să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei şi el căuta să se folosească de modul de gândire de mai înainte, în nădejdea că, în felul acesta, va putea introduce elemente de discordie.
Aşa s-a întâmplat că, înmulţindu-se ucenicii, vrăjmaşul a izbutit să facă să se nască bănuiala din partea unora care mai înainte avuseseră obiceiul de a privi cu gelozie la fraţii lor în credinţă şi de a le găsi vină conducătorilor lor spirituali şi astfel, „evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor”. Pricina cârtirii era o pretinsă neglijare a văduvelor grecoaice la împărţirea ajutoarelor de toate zilele. Orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei, totuşi Satana a izbutit să dea loc la bănuială. – Faptele apostolilor, p. 88
În consecinţă, biserica a ales şapte bărbaţi plini de credinţă şi de înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu, ca să se ocupe de unele aspecte ale lucrării. Mai întâi a fost ales Ştefan; el era evreu prin naştere şi religie, dar vorbea greceşte şi era un bun cunoscător al obiceiurilor şi manierelor grecilor. Din acest motiv, el a fost considerat persoana cea mai potrivită să stea în frunte şi să supravegheze distribuirea fondurilor alocate văduvelor, orfanilor şi săracilor cinstiţi. Această alegere a plăcut tuturor, iar nemulţumirea şi cârtirea au încetat. Aceşti şapte bărbaţi aleşi au fost în mod solemn puşi deoparte pentru datoriile lor, prin rugăciune şi punerea mâinilor. Cei care au fost hirotoniţi în felul acesta nu au fost excluşi prin aceasta de la învăţarea credinţei. Dimpotrivă, este scris că „Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod.” Ei erau deplin calificaţi să-i înveţe pe alţii adevărul. Erau totodată bărbaţi cu o judecată calmă şi cu înţelepciune, potriviţi să lucreze cu cazuri dificile de încercare, cârtire sau gelozie.
Această alegere a bărbaţilor care să se ocupe de treburile bisericii, aşa ca apostolii să poată fi liberi pentru lucrarea lor deosebită de a învăţa adevărul, a fost mult binecuvântată de Dumnezeu. Biserica a sporit în număr şi putere. – Istoria mântuirii, p. 260
Dragostea de sine, mândria şi mulţumirea de sine stau la temelia celor mai mari încercări şi conflicte care au existat vreodată în lumea religioasă. Îngerul mi-a spus din nou şi din nou: „Fiţi uniţi, fiţi uniţi, să aveţi un singur gând şi o singură judecată! Hristos este conducătorul, iar voi sunteţi fraţi, urmaţi-L pe El!” – Letter 4, 1890
Dumnezeu doreşte ca poporul Său să fie unit, să vadă cu aceiaşi ochi şi să aibă acelaşi gând, acelaşi mod de a judeca. Lucrul acesta nu se poate realiza fără ca în biserică să existe o mărturie vie, clară, directă. Rugăciunea lui Hristos a fost ca ucenicii Săi să poată fi una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. – Mărturii, vol. 3, p. 361

„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor” (1 Corinteni 14: 33). El cere ca ordinea şi sistemul să fie respectate în conducerea treburilor bisericii de azi, ca şi în zilele din vechime. El doreşte ca lucrarea Sa să înainteze în mod desăvârşit şi cu exactitate, pentru ca astfel El să poată pune asupra ei pecetea aprobării Sale. Creştin să fie unit cu creştin, biserică cu biserică, uneltele omeneşti conlucrând cu cele divine, fiecare instrument supunându-se Duhului Sfânt, şi toate strânse laolaltă pentru a duce lumii vestea cea bună a harului lui Dumnezeu. – Faptele apostolilor, p. 96

Luni, 23 iulie: Slujirea lui Ştefan

Ştefan era foarte activ în lucrarea lui Dumnezeu şi îşi mărturisea credinţa cu îndrăzneală. „Unii, din sinagoga numită a Izbăviţilor, a Cirienilor şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte evrei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan; dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el.” Aceşti învăţăcei ai marilor rabini fuseseră siguri că într-o discuţie publică puteau obţine o victorie desăvârşită asupra lui Ştefan, din cauza presupusei lui ignoranţe. El, însă, nu numai că a vorbit cu puterea Duhului Sfânt, dar a fost clar pentru toată acea mare mulţime că şi studiase profeţiile şi era un învăţat în toate aspectele Legii. El a apărat cu pricepere adevărurile pe care le susţinea şi i-a învins cu desăvârşire pe adversarii lui.

Preoţii şi conducătorii care au fost martori la manifestarea minunată a puterii ce însoţea lucrarea lui Ştefan s-au umplut de ură amară. În loc de a ceda în faţa greutăţii dovezilor prezentate de el, ei au hotărât să-i aducă glasul la tăcere, omorându-l. Aşadar, l-au prins pe Ştefan şi l-au adus înaintea Sinedriului, pentru judecată. – Istoria mântuirii, p. 262
Ucenicii s-au înmulţit mult în Ierusalim şi mulţi preoţi respectau credinţa. Ştefan, plin de credinţă, făcea mari minuni în popor. Mai-marii iudeilor erau şi mai mânioşi când vedeau preoţi întorcându-se de la tradiţiile lor, de la jertfe şi arderi-de-tot, şi acceptându-L pe Isus ca fiind marea jertfă. Cu putere de sus, Ştefan i-a mustrat pe preoţii şi bătrânii necredincioşi şi L-a înălţat pe Isus înaintea lor. Nu puteau face faţă înţelepciunii şi puterii cu care vorbea el şi, când şi-au dat seama că nu vor avea niciun câştig de cauză împotriva lui, au mituit oameni care să dea mărturie mincinoasă, că l-au auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu. Ei au stârnit agitaţie în popor, l-au arestat pe Ştefan şi, prin martori mincinoşi, l-au acuzat că a vorbit împotriva templului şi a Legii. Ei au dat mărturie că l-au auzit spunând că Isus din Nazaret va nimici obiceiurile pe care li le-a dat Moise. – Scrieri timpurii, p. 197

Oriunde am merge, trebuie să-L ducem cu noi pe Isus și să le descoperim și altora cât de scump este Mântuitorul nostru. Dar aceia care caută să-și apere credinţa, ascunzând-o între ziduri de piatră, pierd ocazii preţioase de a face binele. Prin legăturile sociale, creștinismul vine în contact cu lumea. Toţi cei care au primit lumina dumnezeiască trebuie să lumineze cărarea acelora care nu cunosc lumina vieţii.

Toţi trebuie să devenim martori pentru Isus. Puterea legăturilor sociale, sfinţită prin harul lui Hristos, trebuie să fie dezvoltată pentru a câștiga suflete pentru Mântuitorul. Să facem astfel încât lumea să vadă că noi nu suntem absorbiţi în mod egoist numai de interese proprii, ci dorim să le dăm și altora din binecuvântările și privilegiile noastre. Să-i facem să vadă că religia nu ne face insensibili sau pretenţioși. Toţi aceia care susţin că L-au găsit pe Hristos să lucreze ca El pentru binele oamenilor. – Hristos, Lumina lumii, p. 152

Marţi, 24 iulie: Înaintea Sinedriului

Când Ştefan a stat înaintea judecătorilor săi, lumina slavei lui Dumnezeu s-a coborât peste faţa lui. „Toţi cei ce şedeau în Sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger.” Când i s-a cerut să răspundă la acuzaţiile ce i se aduseseră, el a început de la Moise şi de la proroci şi a trecut în revistă istoria copiilor lui Israel şi modul în care lucrase Dumnezeu cu ei şi a arătat cum fusese indicat Hristos în profeţie. A făcut referinţă la istoria templului şi a declarat că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti. Iudeii adorau templul şi, când se spunea orice împotriva acelei clădiri, erau cuprinşi de o mai mare indignare decât dacă s-ar fi spus împotriva lui Dumnezeu. Când Ştefan a vorbit despre Hristos şi s-a referit la templu, a văzut că oamenii îi respingeau cuvintele şi i-a mustrat fără teamă: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt.” În timp ce păzeau rânduielile exterioare ale religiei lor, inimile lor erau corupte şi pline de un rău aducător de moarte. El a amintit cruzimea părinţilor lor în prigonirea prorocilor şi a declarat că persoanele cărora li se adresase înfăptuiseră un păcat și mai mare prin respingerea şi răstignirea lui Hristos. „Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? I-au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât.” – Scrieri timpurii, pp. 197–198

Una dintre greşelile cele mai frecvente şi cele mai grave ale poporului Israel a fost aceea că nu i-a recunoscut pe profeţii trimişi de Dumnezeu şi a avut o poziţie de indiferenţă sau de împotrivire dârză faţă de soliile lor. Aceasta a fost cauza decăderii lui. (Se citează Ieremia 7:23-27; 13:15)

Şi noi suntem expuşi astăzi aceleiaşi primejdii. Îndoiala şi necredinţa sunt în mod deosebit bolile spirituale caracteristice mentalităţii credincioşilor din timpul sfârşitului. Germenii acestor boli sunt răspândiţi chiar în aerul pe care îl respirăm. E uşor, dar foarte primejdios, să luăm faţă de Spiritul profetic o atitudine de scepticism distrugător, de critică subtilă – făţiş sau în ascuns –, de indiferenţă sistematică, potrivit cu modernismul şi cu raţionalismul care sunt la modă în secolul nostru, când adevărata credinţă şi ascultarea tind să dispară din ce în ce mai mult. – Biserica rămăşiţei şi viitorul bisericii, p. 75

Dacă vei lucra aşa cum a stabilit Domnul Hristos că trebuie să lucreze ucenicii Săi, câştigând suflete pentru El, atunci vei simţi nevoia unei experienţe spirituale mai profunde, cum şi a unei cunoaşteri mai înalte a lucrurilor dumnezeieşti; atunci vei înseta şi vei flămânzi după neprihănire. Vei lupta atunci cu Dumnezeu în rugăciune şi credinţa ta va fi întărită, iar sufletul tău va bea şi mai mult din izvoarele mântuirii. Dacă vei întâmpina împotrivire şi încercări, acestea te vor face să te apropii mai mult de Biblie şi să te rogi mai mult. Atunci vei creşte în harul şi în cunoştinţa Domnului Hristos şi vei obţine o experienţă bogată. – Calea către Hristos, p. 80

Marea zguduire a început şi va continua, iar toţi acei care nu sunt dispuşi să ia poziţie fermă pentru adevăr şi care nu vor sacrifica pentru Dumnezeu şi cauza Sa vor fi cernuţi şi vor cădea. Îngerul a spus: „Gândiţi că va fi vreunul constrâns să facă sacrificiu? Nu, nu. Va trebui să fie o jertfă de bunăvoie.” – Scrieri timpurii, pp. 50–51

Miercuri, 25 iulie: Isus în curţile cereşti

Când Ştefan a ajuns la acest punct, între oameni s-a produs un tumult. Când el a făcut legătura între Hristos şi profeţii şi când a vorbit despre templu, preotul, pretinzând a fi copleşit de oroare, şi-a sfâşiat veşmintele. Pentru Ştefan, lucrul acesta era un semnal că în curând glasul lui va fi adus la tăcere pentru totdeauna. El a văzut împotrivirea cu care erau întâmpinate cuvintele lui şi şi-a dat seama că îşi rostea ultima sa mărturie. Deşi era în mijlocul predicării sale, totuşi a încheiat-o brusc. (…)
Preoţii şi mai-marii şi-au ieşit din fire de mânie. Acţionând mai mult ca nişte fiare de pradă decât ca fiinţe omeneşti, ei s-au năpustit asupra lui Ştefan, scrâşnind din dinţi. Pe faţa lor plină de cruzime, întemniţatul şi-a citit soarta, însă nu s-a clătinat. Pentru el, teama de moarte dispăruse. Asupra lui, furia preoţilor şi mulţimea agitată nu exercitau nici un fel de groază. Scena dinaintea lui a dispărut. Lui i se deschiseseră porţile cerului şi, privind înăuntru, a văzut slava curţilor cereşti ale lui Dumnezeu şi pe Hristos, ca şi cum atunci S-ar fi ridicat de pe tron, stând gata să-l sprijine pe servul Său. În cuvinte triumfale, Ştefan a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” – Faptele apostolilor, pp. 100–101

Îşi va uita oare Dumnezeu poporul în această oră de încercare? Deşi vrăjmaşii lor îi pot arunca în închisoare, totuşi zidurile închisorilor nu vor putea opri comuniunea dintre sufletul lor şi Hristos. (…) Cel care înţelege fiecare slăbiciune a lor, care este obişnuit cu fiecare încercare, este mai presus de toate puterile pământeşti, iar îngerii vor veni la ei în celulele singuratice şi le vor aduce lumină şi pace din cer. Închisoarea va fi ca un palat, pentru că cei bogaţi în credinţă locuiesc acolo, iar zidurile mohorâte vor fi luminate cu lumină din cer, ca atunci când Pavel şi Sila se rugau şi cântau laude la miezul nopţii în temniţa din Filipi. – Tragedia veacurilor, pp. 626–627
Când vin încercări, adu-ţi aminte că sunt trimise pentru binele tău. (…) Când vin încercări şi necazuri la tine, să ştii că ele sunt trimise ca să poţi primi de la Domnul slavei putere înnoită şi smerenie sporită, ca să te poată binecuvânta în siguranţă şi ca să te susţină. Bizuieşte-te pe făgăduinţele lui Dumnezeu prin credinţă şi cu nădejdea „care nu înşală”.
O, cât de bun este Domnul faţă de noi toţi şi cât de în siguranţă ne putem încrede în El! El ne numeşte copilaşii Săi. Atunci, să venim la El ca la un Tată iubitor. Dorinţa Sa este ca razele scânteietoare ale neprihănirii Sale să strălucească de pe feţele noastre şi în cuvintele, şi în faptele noastre. Dacă ne vom iubi unii pe alţii cum ne-a iubit Hristos, barierele care ne separă de Dumnezeu şi pe unii de alţii vor fi dărâmate şi multe obstacole care împiedică revărsarea Duhului Sfânt de la o inimă la alta vor fi îndepărtate. (…) Încrede-te în El cu toată inima ta. El te va purta pe brațe și îţi va purta poverile. – My Life Today, p. 185

Joi, 26 iulie: Răspândirea Evangheliei

În înţelepciunea Sa, Domnul îi aduce pe aceia care caută adevărul şi-i pune în legătură cu semeni de-ai lor care cunosc adevărul. Este planul cerului ca aceia care au primit lumina să o împărtăşească celor ce se află în întuneric. Omul, primindu-şi destoinicia din marele Izvor al înţelepciunii, este făcut instrumentul, unealta lucrătoare, prin care Evanghelia îşi exercită puterea ei transformatoare asupra minţii şi inimii. – Sfaturi pentru o slujire creştină eficientă, pp. 7–8

Hristos ne arată nouă, celor însetaţi, apa vieţii ca să bem fără plată; dacă facem aceasta, Îl avem pe Hristos în noi ca pe un izvor de apă ţâşnind în viaţa veşnică. Atunci cuvintele noastre sunt pline de viață. Suntem pregătiţi să-i udăm pe alţii. Trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Trebuie să fim împreună-lucrători cu El, altfel, slăbiciunea şi greşelile se vor vedea în tot ce facem. Dacă am fi lăsaţi să gestionăm în felul nostru interesele cauzei divine, nu am avea de ce să ne aşteptăm la mult, dar, dacă eul este ascuns în Hristos, ne împlinim toată lucrarea în Dumnezeu. Să avem credinţă în Dumnezeu la fiecare pas. Deşi suntem conştienţi de slăbiciunea noastră, să nu fim necredincioşi, ci credincioşi. Dacă Îl vom lua pe Dumnezeu pe cuvânt, vom vedea mântuirea Sa. Evanghelia pe care o prezentăm pentru a salva sufletele care pier trebuie să fie Evanghelia care salvează şi sufletul nostru. Trebuie să primim Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să mâncăm Cuvântul, să trăim Cuvântul; el este trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să mâncăm trupul Său şi să bem sângele Său – să primim prin credinţă atributele Sale spirituale. Trebuie să primim lumina şi binecuvântarea ca să avem ce împărţi cu alţii. Este privilegiul fiecărui lucrător să stea mai întâi de vorbă cu Dumnezeu în locul tainic de rugăciune şi apoi să stea de vorbă cu oamenii în calitate de portavoce a lui Dumnezeu. Oamenii care au comuniune cu Dumnezeu, care Îl au pe Hristos permanent cu ei fac şi atmosfera să fie sfântă, întrucât cooperează cu îngerii sfinţi.
O astfel de mărturie este necesară în acest timp. Avem nevoie de puterea lui Dumnezeu care înmoaie inima împietrită, de puterea de a strânge împreună cu Hristos. – Mărturii, vol. 6, pp. 51–52