Vești misionare – 24 și 31 martie

24 martie – Fiica risipitoare

de Andrew McChesney, Adventist Mission

 

Starlene Peters, a intrat într-un Sabat dimineaţă în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea aşa rănită cum era şi cu hainele rupte după o noapte de distracţii şi după un accident rutier produs sub influenţa alcoolului.

Ea fusese adventistă în copilărie şi nu ştia cum aveau să reacţioneze membrii bisericii când aveau să o vadă după atâta timp. Însă avea mare nevoie de Dumnezeu, pentru că o prietenă de-a ei decedase în accident.

„Pentru mine, accidentul a fost o trezire la realitate”, povesteşte ea. „Mi-am dat seama că viaţa este extrem de fragilă.” Starlene, acum în vârstă de treizeci şi doi de ani şi misionară cu normă întreagă, a fost crescută de bunica ei adventistă în Port of Spain, capitala Republicii Trinidad şi Tobago din Caraibe. I s-a impus să meargă la biserică de mică. După ce s-a botezat, a slujit în diferite poziţii, dar mărturiseşte că a slujit doar de formă. „În copilărie, nu am avut aproape nicio tangenţă cu Dumnezeu”, mărturiseşte ea.

La optsprezece ani, a plecat de acasă şi a abandonat biserica pentru o viaţă de petreceri.

Apoi a avut loc accidentul. Era într-o vineri noaptea. Era în maşină împreună cu două prietene şi se întorceau acasă după o noapte de distracţii. Fata de la volan era în stare de ebrietate şi a făcut maşina zob. Ea şi Starlene au scăpat doar cu câteva zgârieturi, dar cealaltă fată, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, a murit. Starlene a fost transportată la spital pentru un examen medical. Apoi a fost dusă la secţia de poliţie pentru o declaraţie. După aceea, a plecat direct la biserică.

A venit exact aşa cum era: îmbrăcată într-o rochie scurtă, cu cercei şi machiată. Nu ştia la ce să se aştepte. Nu mai trecuse pe la biserică de şapte ani.

Când a intrat în biserică, pastorul tocmai începea predica. Toţi şi-au întors privirile spre ea şi, pe neaşteptate, au izbucnit în cântare.

„Au întrerupt serviciul divin şi au început să cânte, fiindcă s-au bucurat foarte mult că revenisem după atâţia ani!” povesteşte Starlene.

A fost o primire demnă de fiul risipitor din parabola lui Isus (Luca 15:11-32)!

Starlene a decis chiar atunci să-şi predea viaţa lui Isus şi să o ia de la capăt.

„Am făcut o învoială cu Dumnezeu: totul sau nimic”, spune ea. „M-am rebotezat şi am început o viaţă nouă.”

 

31 martie – Trei semne

Odată, pe când avea douăzeci şi cinci de ani, în timp ce l-a ascultat pe un misionar american la o întâlnire de tineret din ţara ei natală, Trinidad şi Tobago, Starlene Peters a simţit convingerea interioară de a pleca într-o călătorie misionară de două săptămâni în America de Sud. Imboldul acesta a descumpănit-o totuşi. Se întorsese de puţin timp în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea după o viaţă de petreceri şi nu se simţea capabilă să lucreze ca misionară la vârsta ei – douăzeci şi cinci de ani.

„Din punctul meu de vedere, nu aveam stofă de misionar”, spune ea. „Am decis atunci să mă rog.”

I-a cerut lui Dumnezeu un semn: ca mai mulţi tineri din sală să o îndemne să devină misionar. Niciunul dintre tinerii de acolo nu o cunoştea, aşa că şi-a spus că nu aveau cum să o abordeze.

Cu toate acestea, mai mulţi tineri au venit în ziua aceea la ea şi i-au spus: „Te-ai gândit vreodată să devii misionară?” Starlene s-a gândit atunci că totuşi era normal ca tinerii să-i sugereze acest lucru după prezentarea misionarului american, aşa că I-a cerut lui Dumnezeu un al doilea semn: ca tatăl ei să o îndemne să lucreze ca misionară.

„Tatăl meu nu este un om bisericos şi eu sunt singura lui fată”, precizează Starlene. „Din perspectiva mea, şansele erau aproape zero. Am crezut că L-am prins pe Dumnezeu la colţ.” A doua zi, tatăl ei a sunat-o şi i-a spus: „Poate că ar trebui să mergi unde te trimite Dumnezeu.” Şi i-a mai spus că era mulţumit de schimbările pe care le observase la ea în ultima vreme.

În noaptea aceea, Starlene s-a rugat tensionată. Nu voia să-şi piardă locul de muncă din cauza călătoriei misionare din Guyana. A cerut atunci un al treilea semn: ca Dumnezeu să-i dea cei patru sute cincizeci de dolari pentru călătorie. A doua zi, ultima zi a întâlnirii de tineret, un străin i-a înmânat un plic alb şi a plecat.

„Când m-am uitat în plic, am găsit un cec de patru sute cincizeci de dolari, exact suma de care aveam nevoie ca să plec”, povesteşte ea.

Starlene a rămas până la urmă în Guyana un an şi jumătate şi a lucrat ca profesoară la o şcoală misionară. De atunci, a participat la diferite călătorii misionare de scurtă sau de lungă durată, cu numai câteva pauze în care a strâns banii necesari pentru călătoria următoare. În 2014, preşedintele Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, Ted N. C. Wilson, i-a înmânat o distincţie pentru lucrarea ei în cadrul programului Un an în misiune. Starlene, acum în vârstă de treizeci şi doi de ani, spune că nu este niciodată prea târziu sau prea devreme să le vorbim altora despre Isus.

„Înainte de prima mea călătorie misionară, doar ce mă întorsesem la biserică şi nu mă simţeam suficient de creştină ca să fiu misionară”, spune ea. „Acum, tot ce fac este să merg în călătorii misionare. Dumnezeu îmi poartă întotdeauna de grijă.”