Comentarii inspirate – st. 7

 

Sabat după-amiază, 10 februarie

 

Tot ce primește omul din bogăţia lui Dumnezeu este și mai departe al lui Dumnezeu. Tot ce a dăruit Dumnezeu ca lucruri frumoase și preţioase pe pământ le sunt date oamenilor pentru a-i pune la încercare – pentru a sonda adâncimea iubirii lor pentru El și a aprecierii lor faţă de îndurările Lui. Indiferent că sunt comori ale bogăţiei sau ale intelectului, ele trebuie să fie depuse ca un dar de bunăvoie la picioarele lui Isus, Dătătorul, spunând la fel ca David: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” – Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 761

Inimile noastre sunt din fire păcătoase şi leneşe în slujba lui Hristos şi noi trebuie să veghem continuu, altfel nu vom reuşi să îndurăm greutăţile ca nişte buni soldaţi ai lui Hristos şi nu vom simţi nevoia de a ţinti lovituri puternice şi pline de curaj împotriva păcatelor care ne asaltează, ci vom fi gata să cedăm sugestiilor lui Satana şi să ne stabilim singuri un standard, în loc să acceptăm standardul curat şi înalt pe care l-a ridicat Dumnezeu pentru noi. – Mărturii pentru biserică, vol. 2, ed. 2011, p. 562

„Inima bună și curată”, despre care vorbește parabola, nu este o inimă fără păcat, deoarece Evanghelia trebuie să le fie vestită tocmai acelora care sunt pierduţi. Domnul Hristos declara: „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2:17). „Inima bună” este inima care cedează în faţa convingerii inspirate de Duhul Sfânt. Cel care are o asemenea inimă își mărturisește vinovăţia și înţelege că are nevoie de harul și de dragostea lui Dumnezeu. El dorește în mod sincer să cunoască adevărul ca să-l respecte. „Inima curată” este o inimă care are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credinţă nu putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Și fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 36–37

Când vorbeşte despre o inimă nouă, Isus înţelege prin aceasta mintea, viaţa, întregul fel de a fi. Pentru a-ţi schimba inima, trebuie să laşi la o parte dragostea pentru lume şi să-L iubeşti pe Hristos. A avea o inimă nouă înseamnă a avea o minte nouă, scopuri şi motivaţii noi. Care este semnul că inima este înnoită? O viaţă transformată. O trăire neegoistă şi fără mândrie zi cu zi şi oră de oră.

[…] Convertirea adevărată ne face cinstiţi până în cel mai mic amănunt în tranzacţiile noastre cu cei din jur. Ne face credincioşi în munca noastră de zi cu zi. – Solii pentru tineret, ed. 2003, pp. 62–63

Trebuie să fie întotdeauna cultivate principiile, corectitudinea, cinstea. […] Stăpânul le cere slujitorilor Săi să fie corecţi în motive şi în fapte. Lăcomia şi avariţia trebuie să fie biruite în totalitate. Cei care aleg ca cinstea să le ţină companie o vor dovedi în toate activităţile lor. Oamenii de felul acesta nu sunt plăcuţi de o categorie numeroasă, dar, pentru Dumnezeu, ei sunt frumoşi. – Mărturii pentru biserică, vol. 4, ed. 2015, p. 528

 

Duminică, 11 februarie: O chestiune de cinste

 

Vulpile mici strică via, micile neglijenţe, micile deficienţe, micile fapte necinstite, micile abateri de la principii orbesc sufletul şi îl despart de Dumnezeu.

Lucrurile mărunte ale vieţii sunt cele care formează spiritul şi care determină caracterul. Cei care neglijează lucrurile mici nu vor fi pregătiţi să suporte încercările aspre atunci când vor fi aduse asupra lor. Nu uita: construirea caracterului nu se încheie până nu se sfârşeşte viaţa. În fiecare zi este aşezată în structură o cărămidă bună sau una rea. Construieşti fie strâmb, fie cu precizia şi corectitudinea care vor face ca templul lui Dumnezeu să fie frumos. De aceea, în timp ce cauţi lucruri măreţe pe care să le faci, nu neglija micile oportunităţi pe care le ai zi de zi. Cel care neglijează lucrurile mici şi care se măguleşte totuşi că este pregătit să facă lucruri minunate pentru Domnul este în pericolul de a eşua complet. Viaţa nu este alcătuită din sacrificii mari şi din realizări extraordinare, ci din lucruri mici. – In Heavenly Places, p. 226

Sunt mulţi care subapreciază evenimentele mărunte ale vieţii, micile fapte ce trebuie făcute în fiecare zi, dar ele nu trebuie să fie considerate mărunte. […] Doar atunci când şi în micile tranzacţii ale vieţii lucrăm în conformitate cu principiile din Cuvântul lui Dumnezeu ne aşezăm de partea cea bună. Noi suntem puşi la probă prin aceste întâmplări mici şi caracterul nostru va fi evaluat după lucrarea noastră. Atenţia conştiincioasă la ceea ce lumea numeşte lucruri mărunte constituie marea frumuseţe şi marele succes în viaţă. – Our High Calling, p. 227

În dispensaţiunea iudaică, poporul era învăţat să nutrească un spirit de dărnicie, atât pentru susţinerea lucrării lui Dumnezeu, cât și pentru împlinirea nevoilor celor în lipsă. […]

Prin această rânduială, de dovedire a bunăvoinţei, Domnul căuta să-i înveţe pe copiii lui Israel că El trebuie să fie primul în toate. În felul acesta, li se reamintea că Dumnezeu era stăpânul câmpurilor, al turmelor și cirezilor lor; că El era Acela care le trimitea soarele și ploaia care făceau să crească și să se coacă recolta. Tot ce aveau ei era al Său; ei nu erau decât administratorii bunurilor Sale. – Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 247

Zecimea este sfântă, pusă deoparte pentru Sine chiar de Dumnezeu. Ea trebuie să fie adusă în tezaurul Lui, ca să fie folosită pentru susţinerea lucrătorilor Evangheliei, în lucrarea lor. Multă vreme, Domnul a fost jefuit pentru că există persoane care nu înţeleg că zecimea este partea rezervată lui Dumnezeu.

Unii au fost nemulţumiţi şi au spus: „Nu voi mai plăti zecimea, pentru că nu am încredere în felul cum sunt administrate lucrurile în conducerea lucrării.” Dar Îl veţi jefui oare pe Dumnezeu pentru că gândiţi că lucrarea nu este administrată aşa cum trebuie? Adresaţi-le o plângere, clar şi deschis, într-un spirit potrivit, celor în drept.

Trimiteţi solicitările voastre ca lucrurile să fie îndreptate şi puse în ordine, dar nu vă retrageţi de la lucrarea lui Dumnezeu şi nu vă dovediţi necredincioşi pe motiv că alţii nu procedează corect. – Mărturii pentru biserică, vol. 9, ed. 2010, p. 185

 

Luni, 12 februarie: Viaţa de credinţă

 

Încercarea lui Avraam a fost cea mai dură din câte avea să suporte vreo fiinţă umană. Dacă n-ar fi trecut-o, n-ar fi fost consemnat niciodată ca părinte al credincioşilor. […] Lecţia a fost dată ca să străbată secolele, ca să învăţăm că nimic nu este prea preţios pentru a-I fi dăruit lui Dumnezeu. Când considerăm că fiecare dar Îi aparţine Domnului, pentru a fi folosit în slujba Sa, atunci primim binecuvântarea cerească. Dă-I înapoi lui Dumnezeu avuţiile care ţi-au fost încredinţate şi ţi se va încredinţa mai mult. Păstrează-ţi avuţiile pentru tine şi nu vei primi nicio răsplată în viaţa aceasta şi vei pierde răsplata vieţii viitoare. – Our High Calling, p. 191

Creştinii declaraţi rămân mult prea aproape de locurile joase ale acestui pământ. Ochii lor sunt instruiţi să vadă doar lucrurile obişnuite şi mintea lor meditează doar la lucrurile pe care le văd. Experienţa lor religioasă este deseori superficială şi nesatisfăcătoare, iar cuvintele lor sunt uşuratice şi lipsite de valoare. Cum pot aceştia să reflecte chipul lui Hristos? Cum pot răspândi ei razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii în toate locurile întunecate de pe pământ? A fi creştin înseamnă a fi asemenea lui Hristos. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 1097

Credinţa înseamnă să nu te îndoiești de Dumnezeu, ci să crezi că El ne iubește și știe cel mai bine ce este spre binele nostru. Astfel, ea ne determină să alegem calea Sa, în loc s-o alegem pe a noastră. În locul ignoranţei noastre, ea primeşte înţelepciunea Sa; în locul slăbiciunii noastre, tăria Sa; în locul păcătoșeniei noastre, neprihănirea Sa. Viaţa noastră, chiar fiinţa noastră, este deja a Lui. Credinţa recunoaște că-I aparţinem și primeşte binecuvântarea Sa. Despre adevăr, puritate, integritate s-a constatat că sunt secretele succesului în viaţă. Ei bine, credinţa este cea care ne pune în posesia lor.

Fiecare îndemn şi fiecare aspiraţie bună sunt un dar de la Dumnezeu. Credinţa primește de la Dumnezeu singurul fel de viaţă care are ca urmare o adevărată creștere și eficienţă. – Educaţie, ed. 2012, p. 217

Noi trebuie să facem tot ce putem pentru a duce lupta cea bună a credinţei. Să luptăm, să trudim, să ne străduim din răsputeri pentru a intra pe poarta cea strâmtă. Trebuie să-L avem pe Domnul mereu în atenţia noastră. Să căutăm să-I aducem cinste lui Dumnezeu în tot ce facem, având mâini și inimi curate. Ajutorul ne-a fost pus la dispoziţie prin Cel ce are putere să mântuiască. Spiritul adevărului și al luminii ne va sensibiliza și ne va înnoi prin lucrările lui tainice, deoarece toate progresele noastre spirituale nu vin de la noi înșine, ci de la Dumnezeu. Adevăratul lucrător va avea în ajutorul lui puterea divină, dar cel care nu face nimic nu va fi susţinut de Duhul lui Dumnezeu. […]

Noi trebuie să atingem cel mai înalt standard, cu credinţa că Dumnezeu ne va ajuta în eforturile noastre. Dacă vrem să găsim, trebuie să căutăm, și să căutăm cu credinţă. Ca să ni se deschidă ușa, trebuie să batem. […] Trebuie să venim la Hristos cu credinţă, să fim atenţi și perseverenţi pentru a face sigure chemarea și alegerea noastră. – Credinţa şi faptele, ed. 2005, p. 40

 

Marţi, 13 februarie: O declaraţie de credinţă

 

Ar trebui să fie clarificat modul în care să ne exercităm credinţa. Fiecare făgăduinţă a lui Dumnezeu are condiţii. Dacă suntem dispuși să împlinim voia Sa, vom beneficia de toată puterea Lui. Orice dar ne promite se află chiar în promisiunea respectivă. „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11). După cum stejarul se află în ghindă, la fel de sigur darul lui Dumnezeu se află în făgăduinţa Sa. Dacă acceptăm făgăduinţa, avem deja darul.

Credinţa care ne face în stare să primim darurile lui Dumnezeu este ea însăși un dar oferit fiecărui om, într-o măsură mai mică sau mai mare. Se dezvoltă pe măsură ce o folosim pentru a ne însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Ca să ne întărim credinţa, trebuie să o punem adesea în legătură cu Scriptura. – Educaţie, ed. 2012, pp. 217–218

Pacea vine odată cu dependenţa de puterea divină. Îndată ce sufletul decide să acţioneze în acord cu lumina primită, Duhul Sfânt îi dă mai multă lumină şi mai multă putere. Harul Duhului este dat pentru a coopera cu hotărârea sufletului, dar El nu este un înlocuitor al credinţei personale. Succesul în viaţa creştină depinde de însuşirea luminii date de Dumnezeu. Nu argumentele şi abundenţa luminii sunt cele care eliberează sufletul în Hristos, ci angajarea voinţei, a puterilor şi a energiilor sufletului în strigătul sincer: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ed. 2007, p. 456

Cu profundă recunoștinţă, el a repetat făgăduinţa: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere-aminte va fi casa lui Dumnezeu și Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:20-22).

În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună condiţii lui Dumnezeu. Domnul îi făgăduise deja prosperitate, iar acest vot a fost revărsarea unei inimi pline de recunoștinţă pentru asigurarea iubirii și a îndurării Sale. Iacov înţelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care trebuie să le recunoască și că dovezile speciale ale bunătăţii divine acordate lui cer un răspuns. Tot astfel, orice binecuvântare revărsată asupra noastră cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor. Creștinul trebuie să-ș i cerceteze adesea trecutul și să-ș i amintească plin de recunoștinţă preţioasele izbăviri ale lui Dumnezeu care l-a susţinut în încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul părea întunecos și potrivnic și înviorându-l atunci când totul părea să se prăbușească. El ar trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor cerești. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să întrebe adesea cu o inimă supusă și recunoscătoare: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?” (Psalmii 116:12). – Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, pp. 182–183

Miercuri, 14 februarie: Zecimea este închinată Domnului

 

Cel care le dă oamenilor puterea de a acumula avere a legat și o obligaţie de acest dar. El cere o anumită parte din tot ce câștigăm. Zecimea este a Domnului. „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, din cirezi și din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului” (Leviticul 27:30-32). Legământul pe care l-a făcut Iacov la Betel arată întinderea acestei obligaţii. […]

„Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile!” (Maleahi 3:10). Aceasta este porunca lui Dumnezeu. […]

[Noi] suntem simpli ispravnici și atât bunăstarea semenilor noștri, cât și propriul destin în viaţa aceasta, dar și în cea care va veni depind de modul în care ne achităm de obligaţia pe care o avem faţă de Dumnezeu și faţă de oameni. – Educaţie, ed. 2012, p. 120

Rânduiala zecimii nu a început cu evreii. Din cele mai vechi timpuri, Domnul a cerut zecimea pentru Sine, iar cererea aceasta a fost recunoscută și onorată. Avraam i-a dat zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt (Geneza 14:20). […] Când israeliţii erau pe punctul de a deveni o naţiune, li s-a reafirmat legea zecimii ca o rânduială poruncită de Dumnezeu, de a cărei ascultare depindea bunăstarea lor.

Rânduiala zecimii și a darurilor a fost dată pentru a întipări în mintea oamenilor marele adevăr că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor pentru fiinţele create de El și că Lui I se cuvine recunoștinţa oamenilor pentru darurile bune ale providenţei Sale. – Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 535

Israeliţii erau învăţaţi să consacre a zecea parte din venitul lor în slujba sanctuarului. […] Dumnezeu nu așteaptă de la noi mai puţin decât a așteptat de la poporul Său din vechime. Marea lucrare de salvare a sufletelor trebuie să fie dusă mai departe. Prin zecimi și daruri, Dumnezeu a pregătit mijloacele necesare susţinerii acestei lucrări. […] El pretinde zecimea ca fiind proprietatea Sa și aceasta trebuie privită întotdeauna ca o resursă sfântă, care să fie depusă în tezaurul lui Dumnezeu spre a fi folosită pentru cauza Sa. – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 222–223

Dumnezeu are drept asupra noastră şi asupra a tot ceea ce avem. Lucrul acesta este de primă importanţă în raport cu toate celelalte. În semn că Îi recunoaştem acest drept, El ne cere să Îi aducem o anumită parte din tot ce primim de la El. Zecimea este această parte. Prin porunca Domnului, ea Îi este dedicată încă din primele veacuri. […]

El consideră că zecimea este a Lui şi ea trebuie privită ca o resursă sfântă, care trebuie adusă în vistieria Sa pentru binele cauzei Sale, pentru înaintarea lucrării Sale, pentru trimiterea mesagerilor Lui „în ţinuturile care sunt dincolo” şi până la marginile pământului. – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, pp. 55–56

 

Joi, 15 februarie: Redeşteptarea, reforma şi returnarea zecimii

 

Revenind din Persia, Neemia a aflat despre profanarea îndrăzneaţă și a luat măsuri imediate pentru a-l alunga pe intrus. „Mi-a părut rău”, declara el. […]

Nu numai că templu fusese profanat, dar și darurile fuseseră folosite în mod necinstit. Aceasta tindea să descurajeze dărnicia poporului.

Oamenii își pierduseră zelul și înflăcărarea și nu mai aduceau zecimile cu tragere de inimă. Tezaurul Casei Domnului era întreţinut cu zgârcenie; mulţi dintre cântăreţi și alţi angajaţi în slujba templului, neprimind sprijin suficient, părăsiseră lucrarea lui Dumnezeu pentru a lucra în altă parte.

Neemia a început să corecteze aceste abuzuri. I-a adunat pe cei care părăsiseră serviciul Casei Domnului și „i-a pus iarăși în slujba lor”. Aceasta a inspirat încredere poporului și tot Iuda „a adus în cămări zeciuiala din grâu, din must și din untdelemn”. Bărbaţii cărora „le mergea numele că sunt credincioși” au fost făcuţi ispravnici pentru cămările Casei Domnului. Ei au fost însărcinaţi să împartă cele cuvenite fraţilor lor. – Profeţi şi regi, ed. 2011, pp. 462–463

Dacă reţinem pentru noi ceea ce Îi aparţine Lui, cum putem cere binecuvântarea Sa? Dacă suntem niște ispravnici necredincioși ai lucrurilor pământești, cum ne putem aștepta ca El să ne înzestreze cu lucrurile cerești? Probabil că aici se află taina rugăciunilor la care nu s-a primit răspuns. Dar, în mila Sa cea mare, Domnul este gata să ierte. – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, p. 101

În lucrarea de reformă ce urmează să fie făcută astăzi, este nevoie de bărbaţi care, asemenea lui Ezra și Neemia, nu vor acoperi și nu vor scuza păcatul, nici nu se vor da înapoi când trebuie să fie apărată onoarea lui Dumnezeu. Aceia asupra cărora zace povara acestei lucrări nu-ș i vor găsi pacea când se săvârșește răul și nici nu vor acoperi păcatul cu un veșmânt de milă falsă. Ei își vor aduce aminte că Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor și că asprimea pentru câţiva se poate dovedi a fi milă pentru mulţi. Își vor aminti, de asemenea, că în acela care mustră păcatul întotdeauna se va manifesta spiritul lui Hristos.

În lucrarea lor, Ezra și Neemia s-au umilit înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele lor și pe cele ale poporului și cerând iertare ca și când ei ar fi fost călcătorii Legii. Cu răbdare s-au luptat, s-au rugat și au suferit. Ceea ce a făcut ca lucrarea lor să fie atât de grea n-a fost ostilitatea făţișă a păgânilor, ci împotrivirea ascunsă a pretinșilor prieteni care, punând influenţa lor în slujba răului, au înzecit povara slujitorilor lui Dumnezeu. Acești trădători au pus la îndemâna vrăjmașilor lui Dumnezeu material pe care să-l folosească în lupta împotriva poporului Său. Patimile lor rele și voinţa lor răzvrătită erau continuu în luptă cu cerinţele lămurite ale lui Dumnezeu. – Profeţi şi regi, ed. 2011, pp. 465–466

 

Vineri, 16 februarie: Studiu suplimentar

 

„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). Dumnezeu îl îndemnase pe Ilie să ungă pe altcineva ca profet în locul lui. „Să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat… ca proroc în locul tău”, îi spusese; iar Ilie, în ascultare de porunca Sa, s-a dus să-l caute pe Elisei…

Tatăl lui Elisei era un gospodar înstărit, un bărbat a cărui familie se număra printre cele care, în acel timp de apostazie aproape generală, nu-şi plecase genunchiul înaintea lui Baal. În casa lor, Dumnezeu era onorat şi devotamentul faţă de credinţa vechiului Israel era regula vieţii zilnice. În această atmosferă şi-a petrecut Elisei primii ani de viaţă. În liniştea vieţii de la ţară, sub învăţătura lui Dumnezeu şi a naturii şi prin disciplina muncii utile, a primit instruire în obiceiurile simplităţii şi ascultării de părinţi şi de Dumnezeu, obiceiuri care au contribuit la pregătirea lui pentru poziţia înaltă pe care avea să o ocupe mai târziu.

Chemarea de a fi profet a venit la Elisei în timp ce ara câmpul împreună cu slujitorii tatălui său. Se apucase de munca ce îi era cel mai la îndemână. El avea atât calităţi de conducător, cât şi smerenia unuia dispus să slujească. Cu o fire liniştită şi blândă, el era totuşi energic şi statornic. Integritatea, credincioşia, temerea de Dumnezeu și iubirea față de El îl caracterizau şi, făcându-şi partea smerită în truda zilnică a dobândit forţă în urmărirea unui scop şi nobleţe de caracter, crescând mereu în har şi în cunoaştere. În timp ce lucra alături de tatăl lui la îndatoririle casei, învăţa să conlucreze cu Dumnezeu.

Prin credincioşia în lucrurile mici, Elisei se pregătea pentru misiuni mai grele. Zi după zi, prin experienţă practică, a dobândit pregătirea pentru o lucrare mai amplă, mai înaltă. […] Nimeni nu poate şti ce plan urmăreşte Dumnezeu prin disciplină, dar toţi pot fi siguri că a fi credincios în lucrurile mici este dovada pregătirii pentru responsabilităţi mai mari. Fiecare faptă arată cum este caracterul şi doar acela care se dovedeşte în îndatoririle mici „un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine” poate fi onorat de Dumnezeu cu o lucrare mai înaltă. – Conflict and Courage, p. 220