Comentarii inspirate – studiul 2 (Dumnezeu sau banii)

 

Sabat după-amiază, 13 ianuarie

 

Iubirea de lume are o putere teribilă de a-i ţine legaţi pe aceia cărora Domnul le-a poruncit să vegheze şi să se roage continuu, ca nu cumva El să vină pe neaşteptate şi să-i găsească dormind. „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.”

Mi s-a arătat că poporul lui Dumnezeu, care mărturiseşte a crede adevărul prezent, nu aşteaptă şi nici nu veghează. Credincioşii îşi sporesc bogăţiile şi îşi adună comori pe pământ. Ei ajung bogaţi în lucrurile acestei lumi, dar nu bogaţi faţă de Dumnezeu. Ei nu cred în scurtimea timpului, nu cred că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape, că Hristos este chiar la uşă. Ei pot să declare că au multă credinţă, dar îşi înşală propriul suflet, deoarece în faptele lor îşi dovedesc toată credinţa pe care o au în realitate. Faptele lor arată caracterul credinţei şi le transmit celor din jur convingerea lor că venirea lui Hristos nu va avea loc în această generaţie. Faptele lor sunt în armonie cu credinţa pe care o au. Ei se pregătesc pentru a rămâne în această lume. Adaugă casă lângă casă şi teren lângă teren şi sunt cetăţeni ai acestei lumi. – Mărturii pentru biserică, vol. 2, ed. 2011, pp. 158–159

Omul egoist şi iubitor de bani trăieşte să mănânce, să bea şi să se bucure de bunurile lui lumeşti. Dar n-are în vedere veşnicia. El pierde din consideraţia sa lumea veşnică. Dar aceia care primesc şi cred adevărul au acea credinţă care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul de orice lucru senzual. Lumea nu-i poate cunoaşte, pentru că ei au în vedere realităţile veşnice. O forţă puternică lucrează lăuntric spre a schimba caracterul. O influenţă constrângătoare primită din cer lucrează întocmai ca aluatul ascuns în frământătură. Iubirea lui Isus a venit în inimă cu puterea ei răscumpărătoare, pentru a cuceri întreaga fiinţă, suflet, trup şi spirit. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 181

Nu uitaţi niciodată că natura morală trebuie să fie consolidată printr-o veghere constantă şi prin rugăciune. Atâta timp cât priviţi la Hristos, sunteţi în siguranţă, dar, în clipa în care vă gândiţi la sacrificiile voastre sau la dificultăţi şi începeţi să vă plângeţi de milă, vă pierdeţi încrederea în Dumnezeu şi sunteţi într-un mare pericol. – Mărturii pentru biserică, vol. 4, ed. 2015, p. 454

 

Duminică, 14 ianuarie: Hristos, Creatorul

 

Lumea materială se află sub controlul lui Dumnezeu. Legile care guvernează întreaga natură sunt respectate de natură. Totul vorbeşte despre voinţa Creatorului şi o împlineşte. Norii, ploaia, roua, lumina soarelui, torentele, vântul, furtuna, toate sunt sub supravegherea lui Dumnezeu şi ascultă fără rezerve de Cel care le foloseşte. Micul fir de iarbă îşi croieşte drum prin pământ, mai întâi un fir, apoi spic şi apoi grâu întreg în spic. Domnul Se foloseşte de acestea, slujitorii Săi supuşi, ca să-Şi împlinească voia. Fructul se vede în mugur, iar mugurul ascunde viitoarea pară, viitoarea piersică sau viitorul măr şi Domnul le face să crească la timpul potrivit, pentru că ele nu se opun lucrării Sale. Ele nu se opun ordinii stabilite de El. Lucrările Sale, aşa cum se văd în lumea naturală, nu sunt nici pe jumătate înţelese sau apreciate. Aceşti predicatori tăcuţi le vor da lecţii oamenilor, dacă ei sunt ascultători atenţi. – Lift Him Up, p. 66

Trebuie să petrecem mai mult timp tăcând şi ascultându-L pe Dumnezeu. Este necesar să ne păzim gândurile. Cu siguranţă, noi trăim înconjuraţi de pericolele zilelor de pe urmă. Trebuie să umblăm înaintea lui Dumnezeu cu blândeţe şi cu o smerenie adâncă, deoarece numai în felul acesta vom fi înălţaţi. O, cât de puţin poate omul să înţeleagă desăvârşirea lui Dumnezeu, omniprezenţa Sa unită cu puterea Sa infinită! […]

Domnul Dumnezeu le porunceşte lucrurilor să ia fiinţă. El a fost primul arhitect. El nu depinde de om, ci atrage plin de bunăvoinţă atenţia omului şi conlucrează cu el în dezvoltarea unor planuri tot mai înalte. Apoi, omul îşi atribuie sieşi slava şi este lăudat de semenii lui ca fiind un geniu foarte remarcabil. El nu priveşte mai sus de om. Cauza unică şi principală este uitată. […] „Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă.” Nimeni să nu se aventureze să limiteze puterea Sfântului lui Israel. Există presupuneri şi întrebări cu privire la lucrarea lui Dumnezeu: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.” – Solii alese, cartea 3, ed. 2012, p. 259

Păsările care-şi cântă trilurile fără nicio grijă, florile din vale strălucind în frumuseţea lor, crinul care se odihnea în puritatea lui în mijlocul lacului, copacii falnici, pământul cultivat, lanurile unduitoare, terenul sterp, pomul neroditor, dealurile veşnice, pârâul susurător, apusul de soare care colorează şi poleieşte bolta cerească – de toate acestea S-a folosit [Hristos] pentru a imprima adevărul divin în mintea ascultătorilor Lui. […]

Frumuseţile naturii au o limbă care vorbeşte fără încetare. Inima deschisă poate fi mişcată de dragostea şi de gloria lui Dumnezeu, aşa cum se văd ele în lucrările mâinilor Sale. Urechea care ascultă poate auzi şi poate înţelege mesajele transmise de Dumnezeu prin intermediul lucrurilor din natură. Există o lecţie în raza de soare şi în diferitele lucruri din natură pe care Dumnezeu ni le-a expus vederii. Câmpiile verzi, copacii falnici, mugurii şi florile, norul trecător, ploaia care cade, izvorul şopotitor, soarele, luna şi stelele cerului – toate ne cheamă să fim atenţi şi să medităm la ele şi ne invită să Îl cunoaştem pe acela care le-a făcut. – That I May Know Him, p. 144

 

Luni, 15 ianuarie: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului

 

Nu mai era decât o speranţă pentru omenire: ca în această masă de elemente discordante şi stricate să fie aruncat un aluat nou, ca omenirii să i se ofere puterea unei vieţi noi, ca lumea să-L cunoască din nou pe Dumnezeu.

Hristos a venit să-L facă din nou cunoscut lumii pe Dumnezeu. A venit pentru a înlătura învăţăturile false prin care imaginea Îi fusese denaturată de cei care pretindeau că-L cunosc. A venit să arate care este natura legii Sale, să descopere în propriul caracter frumuseţea sfinţeniei.

Hristos a venit în lume cu toată iubirea acumulată de-a lungul veşniciei. Dând la o parte cerinţele excesive care împovăraseră Legea lui Dumnezeu, El a arătat că ea este o lege a iubirii, o expresie a bunătăţii divine. A arătat că de ascultarea de principiile ei depinde fericirea omenirii şi, în consecinţă, și stabilitatea societăţii omeneşti, care este baza şi cadrul în care funcţionează aceasta. – Educaţie, ed. 2012, pp. 67–68

Iudeii aproape că pierduseră din vedere adevărul despre harul fără plată al lui Dumnezeu. Rabinii îi învăţau că favoarea lui Dumnezeu trebuie câştigată prin merite. Ei sperau să obţină prin faptele proprii răsplata neprihănirii. Prin urmare, închinarea lor era determinată de un spirit mercantil. Nici măcar ucenicii nu erau întru totul lipsiţi de acest spirit, iar Mântuitorul căuta orice ocazie pentru a le arăta greşeala lor. […]

Pe când mergea pe drum, un tânăr conducător a alergat spre El şi, îngenunchind, L-a salutat cu respect. „Bunule Învăţător”, a spus el, „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Marcu 10:17) […] „«Dacă vrei să fii desăvârşit», i-a zis Domnul Hristos, «du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează- Mă.» Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat, pentru că avea multe avuţii” (Matei 19:21,22).

Cel care se iubeşte pe sine este un călcător al Legii. Aceasta a dorit Domnul Isus să-i descopere tânărului şi l-a supus unui test care avea scopul de a face evident egoismul din inima lui. Domnul i-a arătat pata din caracterul său. Tânărul nu a vrut să primească o lumină mai mare. El păstrase în suflet un idol. Dumnezeul lui era lumea. El pretindea că a păzit Legea, dar îi lipsea acel principiu care era însuşi spiritul şi viaţa tuturor poruncilor. El nu avea o dragoste adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Acestui tânăr îi lipsea tocmai ceea ce l-ar fi putut face să fie pregătit pentru a intra în Împărăţia cerurilor. Datorită iubirii de sine şi câştigului lumesc, el nu era în armonie cu principiile Cerului. – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 296–297

Iubirea de bani exercită asupra minţii omeneşti o influenţă aproape paralizantă. Bogăţiile sucesc minţile şi mulţi dintre cei ce le au ajung să se comporte ca şi cum şi-ar fi pierdut judecata. Oamenii, cu cât deţin mai multe lucruri în această lume, cu atât îşi doresc mai multe. Temerea că ar putea ajunge să ducă lipsă de ceva creşte proporţional cu averea. Ei au tendinţa de a aduna resurse pentru viitor. Sunt zgârciţi şi lacomi, de teamă că Dumnezeu nu le va mai purta de grijă. Aceşti oameni sunt într-adevăr săraci în Domnul. Pe măsură ce bogăţia a crescut, ei şi-au pus încrederea în ea şi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu. – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 118

 

Marţi, 16 ianuarie: Hristos, Răscumpărătorul

 

Atât de mare este puterea amăgitoare a lui Satana, încât mulţi au fost determinaţi să privească ispăşirea Domnului Hristos ca şi cum nu ar avea nicio valoare reală. Domnul Hristos a murit pentru că nu a existat nicio altă speranţă pentru cel nelegiuit. Păcătosul ar fi putut să încerce să respecte Legea lui Dumnezeu în viitor, dar vina păcatului săvârşit rămânea, iar Legea trebuia să-l condamne la moarte. Domnul Hristos a venit să plătească acea datorie pe care păcătosul nu putea să o plătească singur cu niciun chip. […]

Domnul Isus, Înlocuitorul nostru, a fost de acord să poarte în locul omului pedeapsa Legii călcate. El Şi-a îmbrăcat divinitatea în natură omenească şi astfel a devenit Fiul omului, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru. – Credinţa şi faptele, ed. 2005, p. 24 Pe măsură ce ne apropiem de Domnul Isus şi ne bucurăm de plinătatea iubirii Sale, îndoielile şi întunericul vor dispărea în lumina prezenţei Sale.

Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13). Şi oricine a trecut de la moarte la viaţă este în stare să adeverească faptul „că Dumnezeu spune adevărul” (Ioan 3:33). O asemenea persoană poate mărturisi cu certitudine: „Eu am avut nevoie de ajutor şi L-am găsit în Domnul Hristos. Fiecare nevoie mi-a fost împlinită şi foamea sufletului meu a fost satisfăcută; iar acum

Biblia este pentru mine descoperirea Domnului Isus Hristos. Mă întrebi de ce cred eu în Domnul Hristos? Pentru că El este pentru mine un Mântuitor divin. De ce cred eu declaraţiile Bibliei? Pentru că în ea am găsit glasul lui Dumnezeu vorbind sufletului meu.” Noi putem avea în noi înşine dovada că Biblia este adevărată şi că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Suntem siguri că nu urmăm nişte poveşti născocite de iscusinţa omenească. – Calea către Hristos, ed. 2013, pp. 139–140

Când a auzit glasul Domnului din mijlocul furtunii, Iov a exclamat: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:6). Când a văzut slava Domnului şi i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!”, Isaia a strigat: „Vai de mine! Sunt pierdut” (Isaia 6:3,5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer şi a auzit lucruri pe care nu-i este permis unui om să le rostească, vorbeşte despre sine ca fiind „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (2 Corinteni 12:2-4; Efeseni 3:8). Ioan, ucenicul iubit, care se rezema pe pieptul lui Isus, a căzut ca mort la picioarele Sale când I-a văzut slava (Apocalipsa 1:17).

Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot fi caracterizaţi de înălţare de sine şi nici nu pot avea pretenţia înfumurată că sunt liberi de păcat. Ei îşi dau seama că păcatul lor a provocat agonia care a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu şi acest gând îi face să fie umili. Cei care trăiesc aproape de Isus îşi dau seama cel mai bine de slăbiciunea morală şi păcătoşenia omenirii şi de faptul că singura lor speranţă este în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat. – Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 387

 

Miercuri, 17 ianuarie: Un Dumnezeu gelos

 

Descoperirea pe care a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Său despre Sine Însuşi este pentru studiul nostru. Aceasta poate fi cercetată pentru înţelegerea noastră. Dincolo de ea însă, nu avem voie să pătrundem. Cel mai strălucit intelect se poate strădui până la surmenare, făcând presupuneri cu privire la natura lui Dumnezeu, dar efortul va fi neroditor. Această problemă nu ni s-a dat spre rezolvare. Nicio minte omenească nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să-şi îngăduie speculaţii cu privire la natura Sa. Aici, tăcerea este elocventă. […]

Nici oamenii cu mintea cea mai pătrunzătoare nu pot înţelege tainele lui Iehova, aşa cum se arată ele în natură. Inspiraţia divină pune multe întrebări la care nici cel mai înţelept învăţat nu poate răspunde. Aceste întrebări n-au fost puse pentru ca noi să le aflăm un răspuns, ci pentru a ne atrage atenţia asupra tainelor adânci ale lui Dumnezeu şi a ne învăţa că înţelepciunea noastră este limitată; că, dincolo de ceea ce întâlnim în viaţa de zi cu zi, există multe lucruri peste puterea de înţelegere a fiinţelor limitate.

Scepticii refuză să creadă în Dumnezeu pentru că ei nu pot să înţeleagă puterea infinită prin care Se descoperă El. Însă Dumnezeu trebuie recunoscut tot atât de bine prin ceea ce nu dezvăluie despre Sine, cât prin ceea ce este descoperit înţelegerii noastre limitate. Atât în revelaţia divină, cât şi în natură, Dumnezeu a lăsat taine care să ne suscite credinţa. Şi aşa şi trebuie să fie. Putem fi într-o continuă căutare, punându-ne mereu întrebări, învăţând mereu, şi totuşi, dincolo de acestea, să rămână un infinit. – Divina vindecare, ed. 2014, pp. 420–422

„Adesea, lucrările lui Dumnezeu cu poporul Său par să fie de neînţeles. Căile Lui nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. De multe ori, modul lui Dumnezeu de a lucra este atât de contrar planurilor şi aşteptărilor noastre, încât suntem derutaţi şi uimiţi. Noi nu înţelegem influenţa naturii noastre pervertite şi, în timp ce ne satisfacem propriile dorinţe, urmând înclinaţiile firii noastre, ne flatăm cu gândul că împlinim voia lui Dumnezeu. De aceea trebuie să cercetăm Scripturile şi să ne rugăm mult, pentru ca Domnul să ne dea înţelepciune, în acord cu făgăduinţa lui Dumnezeu.” – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ed. 2007, p. 444

Lucrările lui Dumnezeu din natură nu sunt Dumnezeu Însuşi. Lucrurile din natură sunt o expresie a caracterului şi a puterii Lui, dar nu trebuie să privim natura ca fiind Dumnezeu. Îndemânarea artistică a fiinţelor omeneşti produce lucrări foarte frumoase, lucruri care încântă privirile, şi acestea ne descoperă ceva din modul de gândire al autorului; dar obiectul făcut nu este făcătorul lui. Nu lucrarea, ci lucrătorul este considerat vrednic de cinste. Astfel încât, de vreme ce natura reprezintă o expresie a gândirii lui Dumnezeu, nu natura, ci Dumnezeul naturii trebuie înălţat. – Divina vindecare, ed. 2014, pp. 401–402

 

Joi, 18 ianuarie: Adevăratul proprietar

 

Iar Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, zice: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?… Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el… «Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu»? Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte… El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” […] „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu altul” (Isaia 40:18-29; 41:10; 45:22). – Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 237

Pentru îngeri, calea urmată de fiinţele omeneşti pare ciudat de inconsecventă. Ei văd cât de clar se arată degradarea în tabăra necredinţei şi a îngăduirii poftei. Văd cât de neobosit lucrează Satana ca să distrugă chipul lui Dumnezeu în om. Se întreabă de ce nişte fiinţe dependente de Creatorul lor pentru fiecare respiraţie se poartă atât de iraţional şi de inconsecvent; de ce aleg tabăra celui care L-a răstignit pe Hristos şi care a umplut lumea cu conflicte, invidie şi gelozie. […] Hristos este Domnul, Neprihănirea noastră. Să trecem în tabăra Sa acum, chiar acum! Nimănui să nu-i fie ruşine să-L recunoască pe Hristos ca Mântuitor al său, ca ghid al Său, ca sfătuitor al Său şi ca răsplată a sa foarte mare. – The Upward Look, p. 321

Oamenii bogaţi privesc adesea la bogăţiile lor şi spun: Prin înţelepciunea mea am dobândit această avere. Dar cine le-a dat lor putere să câştige bogăţii? Dumnezeu le-a dăruit capacităţile pe care le posedă, dar ei, în loc să-I dea Lui slavă, şi-o atribuie lor înşişi. El îi va pune la încercare şi va doborî în ţărână slava lor; le va lua puterea şi le va risipi averile. În loc de binecuvântare, vor avea parte de blestem. O faptă rea sau o atitudine de exploatare, o abatere de la calea cea dreaptă nu trebuie să fie tolerată cu nimic mai mult la cel care are bogăţii decât la cel care nu are. Toate bogăţiile pe care le-au avut vreodată bogaţii din această lume nu ar avea suficientă valoare, încât să acopere chiar şi cel mai mic păcat înaintea lui Dumnezeu; acestea nu vor fi acceptate ca răscumpărare pentru nelegiuire. Pocăinţa, adevărata umilinţă, o inimă zdrobită şi un duh smerit – doar acestea vor fi primite de Dumnezeu. Şi niciun om nu poate avea adevărata umilinţă înaintea lui Dumnezeu, dacă aceasta nu este manifestată înaintea altora. Nimic mai puţin decât pocăinţa, mărturisirea păcatelor şi părăsirea lor nu este acceptat de Dumnezeu. – Mărturii pentru biserică, vol. 1, ed. 2010, pp. 451–452

 

Vineri, 19 ianuarie: Studiu suplimentar

 

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni! Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»” (1 Petru 5:5). Cât de mulţi se prind cu dârzenie de ceea ce ei numesc demnitate proprie, care, de fapt nu este decât vanitate. Ei caută să se onoreze singuri în loc să aştepte cu inimă smerită să-i onoreze Hristos. În discuţii, se petrece mai mult timp cu vorbirea despre eu decât cu înălţarea bogăţiilor harului lui Hristos. […]

Sfinţenia adevărată şi smerenia sunt inseparabile. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sufletul se smereşte şi se supune mai complet. Când a auzit glasul Domnului din mijlocul furtunii, Iov a exclamat: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:6). Când a văzut  slava Domnului şi i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnului oştirilor!”, Isaia a spus: „Vai de mine! Sunt pierdut” (Isaia 6:3,5). Când a fost vizitat de mesagerul sfânt, Daniel a spus: „Culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit” (Daniel 10:8). Pavel, după ce a fost răpit până în al treilea cer şi a auzit lucruri pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească, spune despre sine că este „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8). Preaiubitul Ioan, care s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi a văzut slava Lui, a căzut ca mort înaintea îngerului. Cu cât privim la Mântuitorul nostru mai atent şi mai neîntrerupt, cu atât mai puţine lucruri demne de laudă vom vedea în noi înşine.

Acela care prinde o frântură din dragostea fără seamăn a lui Hristos consideră că toate celelalte lucruri sunt o pierdere, că El Se deosebeşte din zece mii şi toată fiinţa Lui este plină de farmec. Când privesc la Hristos, heruvimii şi serafimii îşi acoperă faţa cu aripile. Desăvârşirea şi frumuseţea lor nu sunt expuse în prezenţa şi gloria Domnului lor. Atunci, cât de nepotrivit este ca oamenii să se înalţe pe ei înşişi! Să fie mai degrabă împodobiţi cu smerenie, să înceteze orice luptă pentru întâietate şi să înveţe ce înseamnă să fie blânzi şi smeriţi cu inima. Acela care contemplă slava şi dragostea infinită a lui Dumnezeu va avea o concepţie smerită despre sine, dar, privind la caracterul lui Dumnezeu, va fi schimbat după chipul Său divin. – That I May Know Him, p. 175