Săptămâna de rugăciune, Sabat după-amiază – De la consolidarea Reformei la hotarul lumii veșnice

 

de Ștefan Tomoiagă, președintele BAZS din România

Din zilele apostolilor, nimic nu a determinat un mai mare interes față de lucrurile spirituale ca Mişcarea de Reformă din secolul al XVI-lea. Alături de Edictul de la Milano şi de Marea Schismă, Reforma a fost cel de-al treilea mare moment istoric al creştinismului, cu implicaţii politico-sociale semnificative. Privind de aproape experienţa poporului lui Dumnezeu, descoperi cu uimire cum credincioşii lui Dumnezeu au luptat plini de zel, înflăcărare şi evlavie, necunoscând nicio altă frică decât frica de Dumnezeu şi nerecunoscând nicio altă temelie pentru credinţa creştină decât Sfintele Scripturi.

În planul lumii pământeşti, Luther pare să fi avut un eşec, însă în sfera cealaltă, a Cerului, acest Luther „a fost omul timpului său. Prin el, Dumnezeu a îndeplinit o lucrare mare pentru reformarea bisericii şi pentru iluminarea lumii.”1

Istoria Reformei nu trebuie dată uitării! E timpul nostru, astăzi, să pornim o nouă reformă! E timpul să arătăm lumii că „Biblia nu este învechită, nici modernă, ci este eternă!” (Martin Luther). E timpul să privim profeţiile Bibliei aşa cum le vedeau reformatorii, să vedem dacă semnele timpului se potrivesc cu profeţiile reformatorilor sau dacă aşteptăm în van ceva ce deja a avut loc.

Este timpul să ne întoarcem la izvoare, ca puncte de referinţă, pentru a ne convinge că ne găsim în adevăr. În acelaşi timp, ne trebuie cinste sufletească, precum şi curaj moral, ca să recunoaştem eroarea şi să o părăsim. Dar trebuie făcut şi pasul următor: să îmbrăţişăm adevărul şi să-l trăim, să devenim cu adevărat liberi în Hristos.

Când Dumnezeu a pornit Reforma, către sfârşitul perioadei Tiatira, bărbaţi ca Luther, Knox, Calvin, Zwingli şi mulţi alţii au apărut ca să-i conducă pe oameni înapoi la Dumnezeu. Tiatira înseamnă „jertfa căinţei” şi reprezintă foarte bine acea perioadă din istoria bisericii când, prin apostazie, credinţa cea curată a fost schimbată sau jertfită în schimbul formelor exterioare şi al penitenţelor. „Tiatira este biserica aflată în mijlocul celor şapte şi, prin urmare, rămâne un simbol al bisericii din Evul Mediu!”2

Aceasta este cea mai lungă dintre cele şapte epistole şi conţine cea mai hotărâtă condamnare. Referirea care se face la Izabela este semnificativă (Apocalipsa 2:20). Căsătoria lui Ahab cu Izabela şi apostazia care a urmat pot fi un simbol al timpului când păgânismul a pătruns în biserică. Adorarea soarelui – temelia închinării păgâne – a intrat în biserica creştină. Roşul şi purpura sunt amintite în comerţul ţesăturilor Tiatirei, aceste culori devenind o parte însemnată a atracţiei bisericii apostaziate (Apo- calipsa 17:4).

Atunci a apărut Ilie, profetul, chemat de Dumnezeu să denunţe apostazia lui Israel. Cuvântul său a încuiat cerurile, iar el a dispărut cu cheile. Ţara suferea din pricina secetei şi a foametei. Dar, după trei ani şi jumătate, Ilie a putut să conducă poporul înapoi la adevăratul Dumnezeu.

Omul lui Dumnezeu era îngrijorat de starea spirituală a poporului din zilele sale. Părea că el era singurul care Îi slujea lui Dumnezeu. Dar Iehova declară că lucrurile erau de şapte mii de ori mai fericite decât credea el. Dumnezeu are mulţi copii răspândiţi în întreaga lume. Ei se găsesc în toate bisericile şi chiar şi în afara lor. Solia sigilării se grăbeşte în fiecare ţară, adunându-i pe aceia ale căror inimi sunt cu totul de partea Lui. Îmbrăcaţi în haine albe şi împodobiţi cu neprihănirea Domnului Hristos, ei constituie în cele din urmă o oştire biruitoare, salvată prin harul divin. Despre ei citim: „Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete… Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va aduce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:16,17).

Fiecare dintre noi poate să facă parte din acel grup. Invitaţia este la fel de cuprinzătoare ca şi lumea şi este adresată tuturor. Făgăduinţa este că poate veni „cine vrea” (Apocalipsa 22:17).

Biserica Reformei a fost lăudată pentru credinţa şi răbdarea sa. Însă ultima biserică este lăudată atât pentru ascultarea, cât şi pentru răbdarea şi credinţa sa. Închinându-se Creatorului, ea va păzi Sabatul, recunoscându-l ca semn al puterii sfinţitoa- re a lui Dumnezeu (Ezechiel 20:12). Aceia care primesc această ultimă solie trimisă lumii de Dumnezeu sunt ei înşişi un semn al puterii Lui de a converti şi a recrea (Isaia 8:1-8; Zaha- ria 3:8).

Reforma din secolul al XVI-lea a constituit chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, dar el „nu vrea să se pocăiască” (Apocalipsa 2:21), adică cei simbolizaţi prin Izabela n-au luat seama. Dimpotrivă, o Contrareformă a fost pornită şi astfel, ochii multora au fost orbiţi în faţa adevăratei solii a lui Dumnezeu pentru acel timp.

E timpul să ţinem cu tărie tot ce avem, până ce El va veni! (Apocalipsa 2:25). Aceasta este chemarea lui Isus pentru noi astăzi.

E timpul să dăm mărturie pentru iubirea şi harul Său!

E timpul să se treacă la „reforme cu inima, cu sufletul şi cu voinţa!”3

E timpul să fim şi noi unul dintre cei 7 000! E timpul să fim „ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4,1), iar marea taină este „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27).

Dacă iubim oamenii, dacă le iubim pe „celelalte oi”, care nu au fost aduse în staul, dacă dorim împlinirea scopului global al lui Dumnezeu, vom munci pentru a „întinde masa în locuri pustii”. Oamenii de pretutindeni sunt bucuria lui Dumnezeu.

La 500 de ani de la Reforma protestantă, constatăm că mai avem nevoie de reformă pentru realizarea marelui deziderat apostolic: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu… după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, ale căruia sunt slava şi puterea în vecii vecilor! Amin!” (1 Petru 4:11).

Isus va trece dincolo de reformă – El va transforma lumea. Apostolul Pavel a scris că scopul şi voia lui Dumnezeu Tatăl sunt să salveze omenirea, prin Isus Hristos, „din acest veac rău” (Galateni 1:4). Vestea bună este că „nu toţi din lume sunt nelegiuiţi şi corupţi; nu toţi au trecut de partea vrăjmaşului. Dumnezeu are multe mii care nu şi-au plecat genunchiul în faţa lui Baal, mulţi care doresc din toată inima să aibă o înţelegere mai deplină cu privire la Hristos şi la lege, mulţi care nădăjduiesc împotriva oricărei nădejdi că Isus va veni curând pentru a pune capăt domniei păcatului şi a morţii. Sunt mulţi care se închină lui Baal din neştiinţă, dar cu care Duhul lui Dumnezeu se luptă încă.”4

O publicaţie britanică a oferit un premiu pentru cea mai bună definiţie a cuvântului prieten. Dintre miile de răspunsuri primite, reţinem câteva: „cel care multiplică bucuria şi împarte durerea”, „cel care îți înţelege tăcerea”, „cel care te sună după ce v-aţi despărţit în urmă cu 5 minute”, „cel care îţi întinde mâna şi te ridică atunci când ai căzut şi nu te poţi ridica”. Definiţia câştigătoare, cea care s-a evidenţiat dintre toate răspunsurile, a fost: „Prietenul este acela care vine când toată lumea pleacă”.

Drumul către casa unui prieten nu e niciodată lung. Cei de lângă noi care au inima deschisă pentru Evanghelie aşteaptă vizita unui prieten ucenic. Atunci relaţia de prietenie spirituală va creşte frumos, aşa încât să îi putem numi soră sau frate.

Dacă audiograma personală a revenirii are un nivel scăzut sau ridicat, numai Dumnezeu ştie! Cert este că trăim la hotarul lumii veşnice. Aşadar, într-o vreme ca aceasta, fiecare copil al lui Dumnezeu „să se angajeze activ în ajutorarea altora, cu promisiunea că îngerii lui Dumnezeu îi vor însoţi, iar ca urmare a eforturilor lor, mulţi vor lua atitudine fără teamă de partea lui Dumnezeu şi a Legii Sale”5.

Întrebări pentru meditație și discuție:

1. Care consideri că este nevoia bisericii şi solia lui Dumnezeu pentru acest timp?
2. Ce poţi să faci pentru reformarea bisericii şi iluminarea lumii, pentru a numit om al timpului tău?

 

1 Ellen G. White, Istoria mântuirii, p. 340. 2 Jonathan Dunkel,  e Apocalypse, p. 158.

3 Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. VI, p. 142.

4 Ellen G. White, Profeți şi regi, p. 171.

5 Ibidem, p. 174.