Săptămâna de rugăciune: Luni, Temeiul mântuirii noastre
Doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă reprezintă „sanctuarul Reformei”.1 Când a înţeles promisiunea uimitoare a îndreptăţirii păcătosului prin încrederea în Hristos cel răstignit, reformatorul Martin Luther s-a simţit ca şi cum ar fi intrat în paradis!
În anii când fusese călugăr, preot şi profesor de teologie, el se străduise să înţeleagă afirmaţia lui Pavel: „În ea [Evanghelie] se descoperă dreptatea lui Dumnezeu” (Romani 1:17; ediţia Dumitru Cornilescu revizuită, EDCR). Gândurile lui au gravitat zi şi noapte în jurul acestei afirmaţii. Şi, după cum povesteşte chiar el, ura expresia „dreptatea lui Dumnezeu” pentru că o interpreta filosofic, potrivit părinţilor şi învăţaţilor bisericii, în sensul de dreptate pe care Dumnezeu o cere, dar pe care păcătoşii nu o pot genera şi, ca atare, cad sub judecata lui Dumnezeu.
Descoperirea din turn
În 1545, cu un an înainte de moartea sa, fostul călugăr augustinian şi reformatorul de mai târziu, a rememorat încă o dată punctul de turnură al vieţii, credinţei şi practicii sale. Acela fusese momentul în care a început să înţeleagă că „dreptatea lui Dumnezeu” nu este o cerinţă, ci un dar: este dreptatea pasivă pe care Dumnezeu i-o atribuie oricui crede în Hristos. Potrivit relatării sale, el şi-a dat seama de acest fapt în chilia din turnul Mănăstirii Negre din Wittenberg: „Duhul Sfânt mi-a descoperit Scripturile în acel turn.”2
Dreptatea în Biblie
„Izbăveşte-mă în dreptatea Ta” (Psalmii 31:1). În Vechiul Testament, dreptatea lui Dumnezeu apărea deja ca dreptate care îi salvează pe păcătoşi. Avraam, la primirea făgăduinţei cu privire la descendenţii săi (Geneza 15:5), nu era un „supraom”, ci un păcătos ca noi toţi. El a crezut făgăduinţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire (versetul 6). Aceasta înseamnă că Dumnezeu l-a considerat pe Avraam drept pentru că a crezut. După cum „cel rău” în Biblie nu este echivalentul ateului din lumea modernă, ci înseamnă „cel păcătos” în sens general (Psalmii 1:1; Proverbele 11:31), tot la fel „cel neprihănit” nu este „cel fără prihană”, ci cel care are credinţă (vezi Habacuc 2:4). Aceasta i-a permis apostolului Pavel să afirme că şi sub vechiul legământ oamenii erau socotiţi neprihăniţi prin credinţă, nu prin fapte (Romani 4:6-8). Numai Dumnezeu poate socoti un om neprihănit: „Domnul, [este] Neprihănirea noastră” (Ieremia 23:6).
În Biblie, dreptatea este un termen religios, nu unul moral sau politic. Oamenii care respectă legile statale şi guvernamentale, care urmează regula legii, nu sunt o raritate în lumea aceasta. Însă omul care pretinde a fi drept înaintea lui Dumnezeu cade pradă unei erori fatale, întrucât iată ce spune psalmistul în Vechiul Testament: „Niciun om viu nu este fără prihană” înaintea lui Dumnezeu (Psalmii 143:2). Cine doreşte să devină drept înaintea lui Dumnezeu are nevoie de dreptatea lui Dumnezeu. De aceea cere psalmistul: „Izbăveşte-mă/ Scapă-mă în dreptatea Ta” (Psalmii 31:3; 71:2). Dreptatea aceasta este în primul rând o dreptate răscumpărătoare, este mântuire, nu dreptate punitivă.
Din perspectiva Noului Testament, aceasta înseamnă că Dumnezeul care Îşi asumă vina şi judecata meritată de lumea păcătoasă (Ioan 1:29) plăteşte pentru această vină prin judecata care Îl condamnă la moartea pe cruce pe Fiul Său drept şi fără păcat. Datorită acestei jertfe, El poate să-i ierte pe cei nedrepţi, să-i accepte şi să genereze în ei o nouă gândire şi o nouă viaţă şi să le dea speranţa într-o lume nouă şi dreaptă (2 Petru 3:13). Doar cei care resping acest dar vor cădea sub condamnare pentru fărădelegile pe care le-au comis personal (Evrei 10:29,30).
N-au cunoscut
„Întrucât [israeliţii] n-au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu” (Romani 10:3; EDCR), profeţii din Vechiul Testament au susţinut clar că nevoia de mântuire a omului nu poate fi suplinită prin virtutea proprie (Isaia 64:5).
Pentru a fi mântuit, omul are nevoie de dreptatea lui Dumnezeu – de iertarea Sa şi de acceptarea Sa plină de îndurare. Adevărul acesta şi-a pierdut claritatea în secolele de după încheierea perioadei veterotestamentare.
În acea perioadă, învăţăturile orale menite a interpreta textele biblice au ajuns să fie considerate echivalentul Cuvântului descoperit al lui Dumnezeu. Fundamentul credinţei îl constituia Scriptura plus tradiţia orală. Legea, Tora, a fost suplimentată cu multe instrucţiuni de aplicare a ei, unele dintre ele ajungând chiar să o substituie (Matei 15:1-6) şi să o altereze (Romani 9:31,32). Învăţătura care trebuia să dea viaţă s-a transformat în calea către mântuire.
Concepţia aceasta greşită a condus la formalism religios (Matei 23:23) şi chiar la aroganţă religioasă (Luca 18:9-14) printre fariseii din vremea lui Isus. Totuşi cunoştinţa despre necesitatea harului lui Dumnezeu nu a dispărut complet, după cum putem observa în scrierile apocrife ale Vechiului Testament.3 Însă accentul cădea din ce în ce mai mult pe valoarea faptelor personale, care se credea că ispăşeau păcatele 4 şi că obţineau merite înaintea lui Dumnezeu.5
Viaţa devenea astfel un „jug de robie”, iar ţinta fariseilor era „să-i impresioneze neîncetat pe toţi cu evlavia lor”, era „proslăvirea proprie”, crezând că „neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer”.6
Oamenii pierduţi şi Dumnezeul iubitor
Isus a combătut această învăţătură despre mântuire cu un „nu” clar. El a avut şi a prezentat o concepţie despre Dumnezeu şi despre om fundamental diferită. El a sondat natura umană mai profund decât oricare dintre contemporanii Săi. Omul din inima căruia ies „gândurile rele” (Matei 15:19) nu este absolut deloc în stare să facă fapte bune înaintea lui Dumnezeu. El are nevoie de o convertire radicală şi de credinţă în Evanghelie (Marcu 1:15). Iar odată deveniţi ucenici, trebuie să rămânem permanent în relaţie cu Dumnezeu, pentru că înaintea Sa suntem întotdeauna „săraci în duh” (Matei 5:3). Faptele pe care le facem atunci când Îl urmăm pe Isus nu ne conferă niciun merit, ci reprezintă rodul natural al rămânerii în prezenţa Sa (Luca 17:10).
Dumnezeu, Tatăl nostru milostiv, îi iubeşte fără încetare pe copiii Săi pierduţi; El îl iartă de fiecare dată pe cel penitent şi îl primeşte înapoi cu bucurie (Luca 15:20-24). Noi, ucenicii Săi, am fost chemaţi să lucrăm.
Dar răsplata pe care o primim pentru eforturile noastre nu este o datorie pe care o putem cere sau pretinde de la El, fiindcă El ne dă întotdeauna mai multe lucruri bune decât suntem demni să primim (Matei 20:15). Răsplata pe care ne-o dă Dumnezeu nu reprezintă achitarea unei datorii, ci un dar în plus pe care ni-l oferă în bunătatea Sa.
Martin Luther a avut un avantaj faţă de oponenţii săi: el a ajuns să cunoască acest adevăr şi, mai mult, să îl pună în practică. În urma multor lupte cu sine, cu teologia timpului său şi cu susţinătorii ei, el a înţeles care trebuie să fie experienţa fundamentală a creştinului: „Dreptatea înseamnă să-L recunoşti pe Hristos.”7
Întrebări pentru meditație și discuție
Care este diferenţa dintre concepţia populară despre dreptate şi concepţia biblică despre „dreptatea lui Dumnezeu”?
De ce este mai importantă dreptatea lui Dumnezeu decât dreptatea lumii? Cum le putem explica acest lucru contemporanilor noştri, fie ei tineri sau adulţi?
Prin ce se deosebea concepţia lui Isus despre Dumnezeu şi despre om de concepţia contemporanilor Săi? Prin ce se deosebeşte de concepţia contemporanilor noştri?
Dintr-odată am simţit că m-am născut din nou şi că am intrat în paradis prin porţile deschise.
— Martin Luther
1 Wilhelm Dantine, Die Gerechtmachung des Gottlosen (Munich: Christian Kaiser Verlag, 1959), p. 248.
2 Martin Luther, Tischreden, 3, 3232c.
3 Baruch 2:19,27.
4 Tobit 12:9.
5 H. L. Strack şi P. Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrasch (Munich; Beck, 1961), vol. IV/1, p. 491.
6 Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, pp. 164, 261, 351, 523.
7 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2005), vol. 31/II, p. 439.
