Săptămâna de rugăciune: Duminică – Cunoașterea Evangheliei

Philipp Melanchthon, un coleg reformator de-al lui Martin Luther şi un iubitor al păcii şi al consensului, a fost întrebat odată de prietenii lui de ce îi era atât de devotat lui Luther, un om mare, dar care putea fi uneori îndărătnic, autoritar şi nepoliticos. Melanchthon, el însuşi un mare învăţat din perioada Reformei, a răspuns simplu şi concis:

— De la el am învățat Evanghelia!

Prin influenţa lui Luther şi a Reformei, „Evanghelia” a revenit la începutul erei moderne în centrul credinţei creştine. Conform apostolului Pavel, ea este mesajul prin care lucrează „puterea lui Dumnezeu” „pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16).

Definiţia aceasta oferită de apostol conţine cinci termeni de o importanţă deosebită:

 

Evanghelia

Cuvântul „Evanghelie” înseamnă „veste bună”, „ştire îmbucurătoare”, „mesaj de victorie”. Ea este „Evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1:1) pentru că vine de la El şi este despre El. Dar este şi „Evanghelia lui Hristos” (Romani 15:19), pentru că este vestea despre misiunea, jertfa şi moartea ispăşitoare a lui Isus din Nazaret, Mesia cel divin, în locul omului. De asemenea, ea vorbeşte despre victoria Sa asupra morţii, despre mijlocirea Sa înaintea lui Dumnezeu pentru poporul Său care trăieşte încă şi se luptă în lumea aceasta, dar şi despre revenirea Sa viitoare pentru a-Şi încheia lucrarea. Evanghelia conţine vestea consolatoare că, după mântuirea prezentă într-o lume nemântuită, Hristos Se va întoarce ca să schimbe lumea întreagă. Evanghelia ne oferă soluţia la o problemă umană fundamentală: „Pentru păcatul şi mizeria pământului, Evanghelia este singurul antidot.”1

 

Puterea lui Dumnezeu

Evanghelia posedă putere creatoare pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele oamenilor nu deţin putere creatoare. Ele sunt în general „vorbe goale”. Însă atunci când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, ceea ce porunceşte ia fiinţă. Când rosteşte vestea bună, oricine crede primeşte mântuirea.

 

Mântuirea

Mântuirea nu are loc ca urmare a speculaţiei filosofice, a teoremelor sau înţelepciunii obţinute din cărţi. Izbăvirea omului de nefericirea adusă de vinovăţie şi de scurtimea vieţii nu are loc prin pledoaria umană, ci prin acţiunea divină şi prin achitarea divină. Are loc în urma unui „minunat negoţ”2, în urma unui schimb sau a unei înlocuiri uimitoare.

La cruce, „Dumnezeu… în Hristos (2 Corinteni 5:19) a făcut schimb de locuri cu omenirea. El a luat asupra Sa judecata care ar fi trebuit executată în dreptul păcătosului: „Judecătorul, judecat în locul nostru.”3 A luat asupra Sa pedeapsa noastră şi ne oferă neprihănirea Sa (versetul 21); S-a făcut slab şi ne oferă puterea Sa (2 Corinteni 12:9); S-a făcut sărac pentru noi şi ne oferă abundenţa Sa (2 Corinteni 8:9); a dat slava pe mizerie, a dat bucuria pe suferinţă şi a dat chipul lui Dumnezeu pe chipul de rob (Filipeni 2:7) pentru ca noi, care nu avem „nimic”, să stăpânim „toate lucrurile” (2 Corinteni 6:10).4

 

Fiecăruia

Vestea extraordinară a Evangheliei nu este valabilă numai pentru o anumită naţiune, pentru cei de un anumit sex sau de un anumit statut social, ci este valabilă pentru fiecare om.

În urma experienţei din Damasc, apostolul Pavel, care se putea lăuda cu descendenţa sa iudaică şi cu neprihănirea sa fariseică (Filipeni 3:4-6), s-a împrietenit cu popoarele păgâne, din care făceau parte mulţi creştini. Ei erau „bucuria şi cununa” sa (Filipeni 4:1). Pentru el, suferinţa şi moartea Domnului Hristos „pentru toţi” (1 Timotei 2:6) elimina orice prejudecăţi etnice, sociale şi de gen (Galateni 3:26-28). Evanghelia dărâmă toate barierele şi aduce la existenţă o comunitate supranaţională.

În Hristos, oameni diferiţi, proveniţi din medii diverse, cu o educaţie şi cu o experienţă de viaţă diferite, formează „familia Dei”, familia lui Dumnezeu: „Hristos sfărâmă zidurile despărţitoare, prejudecăţile naţionale care îi deosebesc pe oameni şi vesteşte iubire pentru toată familia omenească.”5 Toţi oamenii devin „copii ai lui Dumnezeu”. Domnul Hristos realizează această unire în plan orizontal, dar realizează şi conexiunea pe verticală: uneşte omenirea cu Dumnezeu prin moartea Sa mântuitoare. Cum anume?

 

Prin credinţa în Hristos

Când vorbeşte despre credinţă, Pavel nu se referă la o presupunere, sau o ipoteză, nici la asentimentul faţă de o anume declaraţie. În Scriptură (la data aceea, Vechiul Testament) a crede înseamnă „a se prinde ferm de…, a apuca, a fi credincios”.6  În Noul Testament, a crede înseamnă a avea încredere, a fi credincios. Noi primim mântuirea (iertarea de păcate, acceptarea de către Dumnezeu, înnoirea vieţii şi răscumpărarea finală) prin încrederea în promisiunea mântuirii făcute de Domnul Hristos, ataşându-ne ferm de ea şi rămânând credincioşi până la sfârşit. Ceea ce-i mântuieşte pe cei răi, sau păcătoşi, nu sunt performanţele lor religioase (faptele), ci încrederea lor în Dumnezeul care îi declară neprihăniţi în Hristos (Romani 4:5). Îndreptăţirea păcătoşilor, cu alte cuvinte declararea lor ca fiind drepţi înaintea tronului milei al lui Dumnezeu, are loc doar prin credinţă, fără faptele Legii (Galateni 2:16).

Biserica socotea că păstrase bine această Evanghelie de-a lungul secolelor şi că o interpreta corespunzător. Mulţi credeau că-l înţelegeau bine pe Pavel, dar pierduseră din vedere esenţa mesajului său. Un fel de „neprihănire nevinovată prin fapte”7 ajunsese să domine creştinătatea şi transformase propovăduirea apostolică despre har într-o religie subtilă a faptelor. Sub influenţa legalismului sinagogilor, a învăţăturilor eleniste despre virtute şi a dreptului roman, achitarea păcătosului prin har a fost substituită cu o „caznă”8 indispensabilă, în care căutătorii mântuirii nu ştiau niciodată dacă făcuseră suficient pentru a merita mântuirea. Existau unele voci discordante, dar fie nu au reuşit să se facă bine înţelese, fie au fost ignorate.

Apoi a venit măreaţa descoperire a mesajului apostolic prin Reforma din secolul al XVI-lea, când cuvintele lui Pavel: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17) au început să răspândească iarăşi lumină şi când creştinătatea a devenit încă o dată conştientă că „singura slavă a creştinilor se găseşte doar în Isus Hristos”.9

ÎNTREBĂRI pentru meditație şi discuţie:

1. Ce schimbări a produs Evanghelia în viaţa ta?
2. Cum le putem arăta celor cu o gândire ştiinţifică nevoia lor după Evanghelie?
3. Ce efect are mesajul îndreptăţirii doar prin credinţă pentru sufletul tău?
4. Ce element al Evangheliei le atrage atenţia tinerilor şi adulţilor asupra importanţei credinţei creştine?

 

1 Ellen G. White, Divina vindecare, ed. 2014, p. 124.

2 Martin Luther, Luthers Schri en: Weimar Editi- on (Stuttgart: Metzler, 2003), vol. 7, p. 25.

3 Karl Barth, Church Dogmatics (Edinburgh: T&T Clark, 2009), vol. IV.1, p. 211.

4 Horst Pohlmann, Abriss der Dogmatik (Güter- sloh: Gütersloher Verlag, 1975), p. 185.

5 Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p.
6 Rolf Luther, Neutestamentliches Wörterbuch

(Hamburg: Furche Verlag, 1963), p. 95.
7 Barth, p. 523.
8 Tertullian, De paenitentia, 6.
9 Martin Luther, Luthers Schri en: Weimar Editi- on (Stuttgart: Metzler, 2004), vol. 13, p. 570.