Săptămâna de rugăciune: Sabat dimineața, Ted Wilson (Președintele Bisericii Adventiste)

Acum este timpul să ne formăm o credinţă, o convingere şi o încredere totală în Cuvântul lui Dumnezeu.

Micul alai aducea la prima vedere cu un cortegiu funerar obişnuit: erau prezenți membri ai clerului, trecători curioşi şi oameni cu lopeţi. Un singur lucru lipsea: sicriul cu trupul celui decedat.

O procesiune funerară ieșită din comun

Când alaiul a intrat în cimitirul Bisericii Parohiale „Sfânta Maria” din Lutterworth (Anglia), în aer plutea un iz de frenezie şi de răzbunare. În sfârşit, John Wycliffe, marele eretic, avea să-şi primească pedeapsa meritată, la 43 de ani de la înmormântarea sa!

Când au ajuns la mormântul său, oamenii s-au apucat imediat să dea pământul la o parte şi au săpat adânc până când lopeţile au dat de lemn. După ce au deschis sicriul, mâinile profanatoare au luat osemintele lui Wycliffe din locul lor de odihnă şi le-au aruncat în foc.

Nereuşind să-l execute în timpul vieţii, papalitatea era hotărâtă să-şi aducă planul la împlinire măcar după moartea sa. După arderea osemintelor, prelaţii au luat cu satisfacţie cenuşa şi au aruncat-o în râul Swift din apropiere, crezând că izbutiseră astfel să şteargă fără urmă amintirea reformatorului.

De ce atâta ură? De ce atâta venin? Pentru că John Wycliffe îndrăznise să îl sfideze pe papă, îndrăznise să predice contra călugărilor paraziţi şi, mai grav, îndrăznise să traducă Biblia din latină în engleză, punând Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la dispoziţia poporului, în limba lor natală. Preoţii, episcopii şi papa însuşi ştiau că lumina din Cuvântul lui Dumnezeu avea să împrăştie bezna care îi menţinea la putere pe ei şi sistemul lor corupt.

„Însă arderea osemintelor unui asemenea om nu i-a putut distruge influenţa”, scria secole mai târziu teologul şi istoricul George Townsend. „Cum spunea John Foxe în cartea sa despre martiri: «Deşi l-au exhumat, i-au ars osemintele şi i-au aruncat cenuşa în râu, Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul învăţăturii lui, cu roadele şi izbânda aduse de ele, n-au putut să le ardă; ele au rămas vii până astăzi.»”

Wycliffe a scăpat de flăcări până după moartea sa, dar mulţi alţii după el au fost arşi pe rug, au fost decapitaţi, au fost înecaţi – au fost martirizaţi din cauza loialităţii lor faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său.

 

Biblia la îndemâna poporului

Efortul de a pune Biblia la dispoziţia oamenilor, în limba vorbită de ei, a fost dus mai departe de alţii. În 1522, la două sute de ani de la naşterea lui Wycliffe, Martin Luther, cel mai cunoscut reformator, a publicat traducerea sa în germană a Noului Testament. În 1534, a apărut prima sa traducere completă a Bibliei, care a fost primită cu bucurie de oamenii de rând vorbitori de germană. Însă autorităţile nu le-au împărtăşit bucuria: „În zadar s-a apelat la autorităţile civile şi religioase pentru a zdrobi erezia. În zadar s-a recurs la închisoare, tortură, foc şi sabie. În ciuda faptului că mii de credincioşi şi-au sigilat credinţa cu sângele lor, lucrarea a avansat. Persecuţia a servit doar la răspândirea adevărului.”2

În perioada în care Martin Luther punea Cuvântul lui Dumnezeu la dispoziţia germanilor de rând, William Tyndale călca pe urmele lui Wycliffe, ocupându-se de o nouă traducere a Bibliei în limba engleză. Spre deosebire de Wycliffe, care tradusese după un text latin, el a pornit de la textul original ebraic şi grecesc. Întrucât lucrarea sa nu a fost agreată în Anglia, Tyndale a fugit în Germania, iar în 1525 a fost tipărit Noul Testament în traducerea sa – primul Nou Testament tradus în engleză din originalul grecesc.

În scurt timp, traducerea sa a fost adusă clandestin în Anglia, stârnind bucuria poporului, dar şi ostilitatea autorităţilor. În 1535, în timp ce se ocupa de traducerea Vechiului Testament, Tyndale a fost trădat. A făcut 500 de zile de închisoare, după care a fost martirizat – strangulat cu lanţuri şi ars pe rug. Prietenii de încredere i-au dus lucrarea la bun sfârşit şi, la câţiva ani după moartea sa, a fost publicată traducerea completă a Bibliei.

Pasiunea reformatorilor

Ce i-a determinat pe oamenii aceştia să sfideze suferinţa şi chiar moartea pentru a pune Cuvântul lui Dumnezeu la dispoziţia poporului? Dorinţa fierbinte ca poporul să cunoască adevărul lui Dumnezeu. În momentul în care au deschis ochii şi au văzut adevărul Bibliei, oamenii au observat contradicţiile dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile preoţilor. Adevărul avea să-i elibereze de sub domnia fricii instaurate de instituţia bisericii.

Ellen White a împărtăşit pasiunea reformatorilor pentru facilitarea accesului liber la Scripturi: „Biblia nu a fost dată doar pentru slujitorii altarului şi pentru oamenii învăţaţi”, scria ea. „Fiecare bărbat, femeie şi copil ar trebui să citească personal Scripturile. Nu aştepta să ţi-o citească pastorul! Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine. Săracul are tot atâta nevoie de ea ca şi bogatul, cel neînvăţat ca şi cel învăţat. Iar Hristos a făcut acest Cuvânt atât de clar, încât nimeni nu are de ce să se poticnească atunci când îl citeşte.”

Graţie principiilor protestante de interpretare literală a Bibliei şi de interpretare a Bibliei cu Biblia, majoritatea adevărurilor noastre fundamentale – Sabatul, starea morţilor, sanctuarul şi judecata de cercetare – au fost stabilite până la organizarea oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, în anul 1863.

Ellen White descrie astfel metoda folosită pentru stabilirea acestor adevăruri: „Fratele [Hiram] Edson şi alţii, care au fost nişte persoane inteligente, nobile şi corecte, s-au aflat printre aceia care, după trecerea datei din 1844, au cercetat adevărul ca pe o comoară ascunsă. Eu am participat la adunări cu ei, am studiat împreună şi ne-am rugat stăruitor. Adesea am rămas până târziu noaptea şi, uneori, pe parcursul întregii nopţi, rugându-ne pentru lumină şi studiind Cuvântul. Fraţii aceştia s-au adunat din nou şi din nou pentru a studia Biblia, ca să-i cunoască semnificaţia şi să fie pregătiţi să o prezinte cu putere.”

Un ochi critic

Astăzi, unii se opun principiului de interpretare literală a Bibliei. În opinia lor, ea ar trebui privită cu ochi critic, pentru a discerne ce părţi din Cuvântul lui Dumnezeu au semnificaţie pentru noi, cei din secolul al XXI-lea. În loc să compare text cu text, ei decid ce este şi ce nu este relevant în funcţie de ce le dictează înţelepciunea umană.

Una dintre principalele controverse cu care ne confruntăm ca adventişti de ziua a şaptea este cea referitoare la autoritatea Bibliei.

Să nu uităm că Scripturile sunt singura noastră apărare şi să aplicăm şi să promovăm metoda de interpretare istorico-biblică, permiţându-i Bibliei să se interpreteze singură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă!

Să luăm seama la următorul sfat despre acceptarea Bibliei aşa cum este: „De la cei care Îl urmează, Dumnezeu cere mai mult decât îşi dau seama mulţi. Dacă nu vrem să ne clădim speranţele pentru cer pe o temelie falsă, trebuie să acceptăm Biblia aşa cum este şi să credem că Domnul spune exact ce scrie în ea.

Metode de studiere a Bibliei

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a publicat un document oficial despre metodele de studiere a Bibliei. Documentul a fost votat de către Comitetul Executiv al Conferinţei Generale cu ocazia Consiliului Anual de la Rio de Janeiro (Brazilia) şi „se adresează tuturor membrilor Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, cu scopul de a le oferi câteva principii călăuzitoare în vederea studierii Bibliei.” El explică faptul că există două metode de abordare a Scripturii:

Metoda istorico-critică minimizează nevoia de credinţă în Dumnezeu şi de ascultare de poruncile Sale. Mai mult, ea plasează în penumbră elementul divin al Bibliei, care are statut de carte inspirată (de aici şi unitatea ei), şi subestimează sau interpretează eronat profeţiile apocaliptice şi pasajele escatologice ale Bibliei. De aceea, îi îndemnăm pe adventişti să evite utilizarea procedeului deductiv asociat metodei istorico- critice.

În loc de aceasta, noi considerăm că este util să promovăm principiile de studiu al Bibliei care sunt conforme cu învăţăturile ei, care păstrează unitatea ei şi care pleacă de la premisa că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest tip de abordare ne va conduce la o experienţă satisfăcătoare şi adecvată cu Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a încredinţat mandatul de apărători ai Cuvântului Său, pentru că el s-a dovedit a fi adevărat şi pentru că el schimbă viaţa oamenilor. Oamenii în general cred că totul este relativ, dar se înşală! Există realităţi absolute şi ele pot fi găsite în Cuvântul lui Dumnezeu, la care ni se cere o aderare completă.

Timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu

Trăim în perioada laodiceeană, în care creştinismul este caracterizat de superficialitate. Diavolul va încerca să ne distragă atenţia de la Biblie şi de la adevăr. El va recurge la toate metodele posibile – recreerea, materialele audio-vizuale, divertismentul, munca, muzica, dezacordurile şi conflictele interne, ereziile, dezbinarea familiilor, problemele financiare – ca să nu ne mai luăm timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

A sosit timpul să includem studiul Bibliei în programul nostru zilnic! Biblia este vitală pentru noi deoarece ne aşază faţă în faţă cu Domnul Hristos. Ea ne învaţă că mântuirea este posibilă doar prin bizuirea completă pe El. Ea ne vorbeşte despre viaţa şi moartea Sa, despre învierea Sa, despre lucrarea Sa pentru noi în Locul Preasfânt din sanctuarul ceresc. Ne aduce aminte că Sabatul este sigiliul Său special şi legământul Său cu poporul care păzeşte poruncile Sale. Ea ne întăreşte convingerea şi speranţa în revenirea apropiată şi literală a Răscumpărătorului nostru. Ea ne ajută să ştim că Îi slujim unui Dumnezeu care nu ne va abandona la greu şi a cărui biserică va triumfa asupra atacurilor Diavolului.

Este timpul să ne formăm o credinţă, o convingere şi o încredere totală în Cuvântul lui Dumnezeu. Ştim că va veni timpul când nu ne vom mai putea baza pe simţuri, când ne va fi prezentată „amăgirea cea mai puternică, aproape convingătoare”, calculată „să înşele, dacă va cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24).

A sosit timpul!

Vine furtuna. Este timpul să clădim pe temelia solidă a Cuvântului lui Dumnezeu. Isus Însuşi ne arată cum să ne pregătim: „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Ma- tei 7:24,25).

Credinţa şi convingerile noastre trebuie clădite pe Cuvântul nepieritor al lui Dumnezeu. Biblia, păstrată şi pecetluită cu sângele martirilor credincioşi, transcende timpul şi cultura. Este Cuvântul Dumnezeului viu şi, prin călăuzirea Duhului Sfânt, putem găsi răspunsurile atât de necesare astăzi!

 

ÎNTREBĂRI pentru meditație şi discuţie:

1. Ce semnificaţie istorică are arderea osemintelor lui Wycliffe?
2. Cum ne putem îmbunătăţi metodele de studiu al Bibliei pentru a obţine mai multe beneficii?
3. Ce înseamnă că „vine furtuna”? Cum ne pregătim pentru ea?