[Vineri] 2 Noiembrie
În urmă cu mai bine de treizeci de ani, fr. A. F. Jessen era președintele Uniunii India de Nord-Vest. Venise din Australia să facă lucrare de colportaj în Asia. Era un om credincios, care știa că Dumnezeu îi va da puterea și înțelepciunea de care avea nevoie pentru a face față lucrării care îi fusese încredințată. Nu era mândru, dar era curajos. Ştia că Domnul este totdeauna alături de el și, atâta vreme cât Îl știa pe Domnul alături, nu se temea de nimic. Odată era la Karachi, Pakistan, să vadă un spital pe care Biserica dorea să-l cumpere. Călătorea cu un expres în care se aflau vreo patru sute de pasageri. În timp ce ei moțăiau, trenul se îndrepta în viteză spre… un dezastru! Un mărfar cu cisterne de petrol deraiase și ajunsese de-a curmezișul liniei pe care venea expresul. Când a trecut de o curbă, mecanicul de locomotivă a văzut primejdia, însă era prea târziu. Expresul a intrat în plin în mărfar. În câteva secunde, țițeiul scurs din cisternele avariate a luat foc. Mai bine de o sută de persoane au fost prinse în marea de flăcări, în primele cinci minute după ciocnire. Fratele Jessen era în al treilea vagon de la locomotivă, prins sub încâlceala de fiare. Dar, ca prin minune, nu era rănit. „Doamne, Îți mulțumesc!” a spus el, în vreme ce ieșea de sub bucăți de lemn și bare de fier răsucite. Era „muiat” până la brâu în petrol și flăcările, înalte de peste zece metri, se apropiau. A luat-o la fugă, dar s-a oprit imediat pentru că, de undeva, a auzit o voce: „Ajutor!! Nu mă lăsați vă rog!” Era unul dintre vecinii săi de compartiment, locotenent în Aviația Militară Pakistaneză. „Mi-a fost frică”, a spus mai târziu fr. Jessen. „Ştiam că Dumnezeu mă ajutase să scap, dar nu poți să fii liniștit, când vezi cum se apropie de tine un zid de flăcări, mai ales dacă ești și impregnat cu petrol.” A încercat să-l elibereze pe omul care era prins sub resturile vagonului. Erau înconjurați de un cerc de flăcări, dar, în locul unde se aflau ei, aerul era bun și nu se simțea fierbințeala. (De unde știu? Fr. Jessen a fost tatăl meu.) În clipa aceea s-a rugat: „Doamne, ajută-mă să-l salvez pe omul acesta!” și a mai făcut un efort, smucind încă o dată grămada enormă de fiare răsucite și lemn. De data aceasta, parcă un înger ar fi ridicat împreună cu el, pentru că a reușit să facă loc, atât cât să poată să iasă omul care era prins acolo. Când au pornit, flăcările parcă mergeau odată cu ei, făcându-le loc înainte și închizând cercul în urma lor, astfel că înaintau tot timpul într-un soi de „buzunar” cu aer bun de respirat, deși, practic, erau înconjurați de flăcări uriașe. Când au ieșit din acest „cerc de flăcări”, aerul s-a făcut deodată atât de fierbinte, încât a fost nevoie să fugă cât îi țineau picioarele. Dar hainele nu li se arseseră și nici măcar părul nu era pârlit. Ziarele au consemnat evenimentul și au încercat să-l înalțe în slăvi pe tata pentru fapta sa eroică, dar el a spus: „Toată lauda I se cuvine lui Dumnezeu. Eu nu am făcut altceva decât să-L las pe El să mă ajute să salvez viața acestui om”.
