[Sâmbătă] 1 Septembrie

 

Până la urmă prins

 

Nu se putea spune nimic deosebit despre copilăria lui Willie Sutton. Familia lui locuia într-o casă modestă, pe High Street. Tatăl lui era fierar. Familia părea fericită – mergeau la biserică, iar când veneau acasă, mama servea totdeauna un prânz deosebit.

 

Mama îl trimitea adesea pe Willie la băcănia din colţ după cumpărături. Într-o zi, băiatul a şterpelit ceva şi a băgat în buzunar, fără ca negustorul să-l vadă. Apoi, a mai făcut aşa de câteva ori. Pasul următor a fost să „viziteze” magazinul noaptea. S-a strecurat prin geamul din spate şi a furat banii care erau în casă. Nimeni nu l-a bănuit pe el. Ajungând la o anumită vârstă, Willie a descoperit că e mai uşor să furi decât să lucrezi. A mers din oraş în oraş, reuşind să dea de fiecare dată spargeri din ce în ce mai mari. Uneori, era prins şi închis, dar de fiecare dată reuşea să evadeze şi îşi continua viaţa de jafuri.

 

Până într-o zi, când jocul s-a terminat. Cineva l-a recunoscut în metrou şi a anunţat poliţia. Willie Sutton a fost prins şi instanţa l-a condamnat la treizeci de ani de închisoare, pedeapsă ce urma să fie executată într-o închisoare de stat.

 

În anii de închisoare, Sutton şi-a scris autobiografia. El ştia că vor fi unii care îl vor privi ca pe un erou şi care vor crede că, dacă el a reuşit să scape de atâtea ori, vor putea şi ei, dacă vor face la fel. El a dorit să-i avertizeze unde duce această cale. El a spus: „Eu am studiat hoţia, aşa cum studiază alţi oameni dreptul sau contabilitatea. Am făcut din crimă o ştiinţă, şi totuşi am pierdut!”

 

Totdeauna, cei care calcă legea pierd. Într-o bună zi, păcatele lor vor fi descoperite, pentru că fiecare trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu.

 

Ai încercat vreodată să ascunzi ceva ce ai făcut? De ce nu vrei să-ţi mărturiseşti fapta aceasta înainte de ziua judecăţii, ca să poţi primi iertare? Dacă ai furat ceva, dă înapoi sau gândeşte-te cum ai putea să plăteşti pentru lucrul respectiv. Cere-I lui Dumnezeu să te ferească să nu cumva să mergi pe urmele lui Willie Sutton.

 

***

  – Ştiu totul despre ziua Tinei, chiar dacă ea a vrut să fie un mare secret că şi-o va serba, zise Jeni cu un zâmbet triumfător.

– De unde ştii? o întrebă tanti Mari.

– Azi, în pauză, când am mâncat ce îmi luasem de acasă, am stat cu Ştefi lângă pomul cel mare din curtea şcolii, chiar lângă geamul clasei noastre. Şi Tina a venit lângă geam să discute cu Clara. Geamul era deschis, aşa că am auzit absolut tot. Ştii, a zis că vrea să…

– Ei, ia stai o clipă, crezi că mă interesează să împarţi cu mine ceva de furat?

– Cum adică „ceva de furat”? Ce vrei să spui, tanti, ce, am furat eu ceva?!? Eram acolo cu Ştefania şi, pentru că avem auzul foarte bun, am auzit ce spunea. Doar nu ai fi vrut să ne astupăm urechile?! Cine a pus-o să vorbească tare?

– Se poate să fie şi cum spui tu, dar ea nu a ştiut că voi sunteţi acolo, aşa că nu aveaţi dreptul să-i aflaţi secretul. Cineva care trage cu urechea este la fel ca un hoţ de buzunare, numai că el fură… secrete.

Uite, dacă se întâmplă să-i cadă cuiva portofelul din buzunar pe stradă şi tu îl iei şi foloseşti banii pentru tine, ţi se pare că e mai cinstit decât dacă ai fi băgat mâna în buzunarul omului să-i iei portofelul de acolo?

– O, nu! Bineînţeles că nu! I-aş da portofelul imediat! Sau, dacă nu aş mai putea să i-l dau atunci, l-aş păstra, fără să mă ating de el, până când i l-aş putea da înapoi.

– Tot aşa ar trebui să faci şi cu secretele pe care le afli întâmplător, care le „scapă” oamenilor, iar tu „le aduni” imediat. De ce crezi că eşti mai îndreptăţită să te foloseşti de ele decât de banii dintr-un portofel pe care cineva „îl scapă” în acelaşi fel?

– Cred că ai dreptate. Ar trebui să nu spun nimănui nimic despre secretul Tinei şi despre serbarea zilei ei de naştere. Nu trebuie să stric surpriza pe care vrea să ne-o facă!