[sâmbătă, 11 februarie] Îndreptățirea și dreptatea

SECŢIUNEA I

Există o întrebare care îi uimeşte pe îngeri, îi agită pe musulmani, îi deranjează pe învăţaţi şi îi va uimi pentru întreaga eternitate pe cei mântuiţi. Această întrebare este: Dacă Dumnezeu este drept, cum este posibil ca El să mă trateze pe mine aşa cum ar merita Isus, pedepsindu-L în schimb pe El pentru păcatele mele?

Să discutăm deocamdată despre dreptate.

Când Chad, un copil de zece ani, a spart din greşeală geamul dormitorului părinţilor săi cu o minge de golf, a trebuit să-l plătească. Singurul său venit erau banii de buzunar pe care-i primea la fiecare două săptămâni, o sumă de patru dolari. Aceşti bani i s-au oprit până la achitarea ferestrei – şi a durat ceva, pentru că era un geam mai scump, triplu, proiectat pentru timpul rece din Alaska, unde ei trăiau.

Dreptatea este pedepsirea unui delict, nici prea aspru, nici prea uşor. Face parte din îndreptarea lucrurilor într-o lume nedreaptă.

Dacă mingea de golf a lui Chad lovea un copac, şi nu fereastra, dreptatea nu se mai cerea satisfăcută.

Citeşte Exodul 22:1,4. Care zice Dumnezeu că este pedeapsa corectă pentru cineva care a furat o oaie şi a sacrificat-o sau a vândut-o? Care ar fi pedeapsa dacă oaia este găsită încă în posesia hoţului?

În concepţia lui Dumnezeu, care este pedeapsa dreaptă pentru păcat?

Romani 6:23
„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

De ce este drept pentru un păcătos să moară? Pentru că păcatul aduce moartea (vezi Iacov 1:15). El produce daune imense şi îl face pe păcătos complet responsabil pentru ele.

Dar cine poate şti la ce duce păcatul? Cine poate vedea viitorul şi cine poate bănui cât de distructiv este păcatul? Adam şi Eva nu puteau să-l întrevadă. Acel unic păcat a produs atâta nefericire, încât este uşor pentru noi să vedem că pentru păcatul lor meritau moartea.

Doar prin credinţă ei ar fi putut întrezări urmările alegerilor lor. Dreptatea poate fi evaluată doar de Dumnezeu. Numai El ştie ce merită o persoană şi ce este cu adevărat drept. Mai mult decât atât. Gândeşte-te! Să presupunem că tu şi prietenul tău aveţi fiecare câte douăzeci de dolari în buzunar şi fiecare îi datorează lui Todd douăzeci de dolari. Ce ar zice Todd dacă prietenul tău s-ar oferi să plătească datoria în locul tău, cu cei douăzeci de dolari ai săi? Banii pe care îi avea în buzunar îi datora deja lui Todd! Într-un fel, ei îi aparţineau lui Todd. Deci nu ar fi putut să-i folosească pentru altceva decât pentru propria datorie, dacă voia să nu îl jefuiască pe Todd de ce era al său.

De aceea noi nu putem plăti pentru păcatele unui prieten. Noi deja Îi datorăm întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu. Suntem obligaţi prin creaţie să ascultăm. Chiar şi îngerii, ca fiinţe create, datorează serviciul lor Creatorului. Aşa că nici măcar cel mai sfânt heruvim nu poate plăti pentru păcatele noastre.

Nu la fel este cu Isus.

El nu a fost creat. El nu-I datorează Tatălui viaţa. Când făcea voia Tatălui, făcea mai mult decât datoria Sa. Era ca şi cum ar fi lucrat pentru plată. Persoana pentru care lucrezi îţi datorează bani. Astfel, Isus a adunat o comoară pentru noi. De aceea dreptatea (neprihănirea) ne poate fi dată în dar. El o deţine. Ca proprietar, poate face ce doreşte cu ce este al Său.

Isus a exprimat această idee în parabola lucrătorilor viei.

Matei 20:15
„Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?”

Răspunsul este: „Da, este.” Nu te bucuri că Isus împarte bogăţia Sa de neprihănire cu noi? Iar acum putem explora mai mult despre cum a luat El păcatele asupra Sa.