[marți, 31 ianuarie] Cât de curând posibil – partea întâi

Fiecare lucrare de slujire are un început. Proiectele adventiste ale Asiei de Sud-Est (ASAP) nu fac excepţie. Dumnezeu a dezrădăcinat o casnică liniştită din Michigan şi a folosit-o într-un mod extraordinar. Judy Aitken ne povesteşte:

Atenţia şi rugăciunile mele s-au îndreptat către Asia de Sud-Est după ce am văzut un copil cambodgian subnutrit şi fără viaţă, în braţele mamei sale, fotografiat pe coperta numărului din 12 noiembrie 1979 al revistei „Time”. Expresia de groază şi teroare din ochii mamei a avut ecou în inima mea de mamă a trei copii. Un puternic îndemn de la Spiritul Sfânt m-a determinat să merg şi să ajut această populaţie suferindă. I-am promis Domnului: „Voi merge dacă Tu îmi vei deschide o cale!” După numai o săptămână, am auzit un apel urgent făcut de SAWS (Seventh-day Adventist World Service, actualmente ADRA), pentru voluntari care să meargă cât de curând posibil să îi ajute pe refugiaţii din Cambodgia, Laos şi Vietnam, care invadau taberele de refugiaţi, murind atât de foame, cât şi din cauza rănilor de război şi a bolilor. Eu şi familia mea am răspuns apelului, păşind într-o lume a suferinţei.

Comunismul şi războiul determinau masele de bărbaţi, femei şi copii să fugă pentru a-şi salva viaţa numai cu hainele de pe ei şi un rucsac. Pentru că mulţi dintre ei au fost martorii ororilor războiului, cum ar fi pierderea celor dragi, se întrebau în sinea lor: „Unde este Buddha şi unde sunt strămoşii noştri acum când avem nevoie de ei?”

Cei care ajungeau în tabăra de refugiaţi pe la graniţa cu Thailanda o făceau cu mari sacrificii.
Cambodgienii părăseau taberele de muncă – „lagărele morţii” – instituite de regimul lui Pol Pot. Pe drum, prădându-i pe alţii de hrană şi apă pentru a supravieţui, treceau prin terenuri minate în periculoasa lor călătorie. Îndurau ore de înot în râul Mekong, încercând să stea sub apă cât de mult posibil, pentru a evita gloanţele trase de pe mal. Vietnamezii ajungeau adesea în bărci, scăpând cu greu din raidurile piraţilor şi de la înec. Supravieţuirea lor nu era întâmplătoare. Dumnezeu voia să li Se reveleze. El tânjea să transforme o situaţie devastatoare şi sfâşietoare într-o binecuvântare.

Am lucrat ca infirmieră în acest ambient tumultuos. Nu semăna cu nimic din ce făcusem până atunci. Seminţele dragostei plantate într-un mod practic dădeau naştere la întrebări cum ar fi: „Ce înseamnă adventist de ziua a şaptea?” sau „Cine este acest Isus la care te rogi?” Aceste întrebări conduceau la studii biblice care, la rândul lor, conduceau la înfiinţarea unor grupe mici. Prin conducerea miraculoasă a lui Dumnezeu, cincisprezece biserici adventiste au fost înfiinţate şi peste o mie de refugiaţi au fost botezaţi între 1980 şi 1987. Ceea ce la început era o misiune pe termen scurt s-a transformat într-o pasiune care continuă şi astăzi. Pentru a-i sprijini fizic şi spiritual pe nou-credincioşi, am încetat să mai fiu infirmieră într-o clinică ADRA pentru a mă dedica complet într-un nou proiect non-profit, pe care l-am înființat sub numele „Proiect Asia de Sud-Est”. Dumnezeu a trimis voluntari de pe tot globul care să-L vestească pe Isus oamenilor dornici de a auzi mesajul Evangheliei. Familia mea şi cu mine am avut privilegiul de a fi martori ai multor minuni, ocazii în care Dumnezeu a folosit lipsa libertăţii politice şi izolarea taberelor pentru a dezlega legăturile Satanei şi pentru a aduce libertate spirituală. (Va urma)