[marți, 17 ianuarie] Chiar la timp – partea întâi

Cum au auzit despre Isus oamenii dintr-un sat îndepărtat din Laos, o ţară comunistă? Boonpranee Wannadee, preşedintele Bisericii Adventiste din Lao, a descoperit că mulţi ascultau radioul creştin. Iată istoria.

Într-o zi, am primit mai multe scrisori trimise de oamenii dintr-un sat de munte din regiunea nordică Hmong, în care se solicitau profesori care să-i înveţe mai multe despre Dumnezeul adevărat, despre care aflaseră ascultând la „micile cutii negre”.

Song Somboon, un misionar ASAP cu care lucram, era bucuros să afle de aceste scrisori, întrucât proveneau din satul în care el crescuse.

– Ai vrea să fii ghidul meu când merg acolo? l-am întrebat.

– Desigur, mi-a spus el. Dar acum e sezonul ploios.

– Nu mai putem amâna. Vom merge îndată, pentru că la Domnul toate lucrurile sunt cu putinţă, am insistat eu.

După o lungă călătorie, Song a oprit maşina şi a început să descarce portbagajul plin de Biblii şi alte materiale evanghelistice.

– Unde este satul? am întrebat, uitându-mă împrejur înspre vasta junglă.

Song a arătat către o cărare abruptă şi noroioasă care urca în sus pe munte, pe care era imposibil să conduci maşina. Am legat strâns bagajele la spate şi am început urcuşul prin ploaia care şiroia. La fiecare patruzeci de metri ne opream pentru a ne curăţa cu un băţ noroiul de pe talpa încălţămintei. Uzi, murdari şi epuizaţi, continuam să punem un pas în faţa altuia pe cărarea piezişă. După un drum de o oră, am dat de o poiană unde erau tăiaţi copaci şi unde se găseau câteva adăposturi. Ploaia continua să toarne, aşa că ne-am decis să ne oprim şi să ne odihnim.

– Trebuie să ne rugăm Domnului să trimită pe cineva să ne ajute, a spus Song gâfâind.

Am îngenuncheat şi ne-am deschis inimile înaintea lui Dumnezeu, cerându-I putere şi călăuzire pentru fiecare pas al călătoriei noastre misionare.

Pe când luam o gustare şi mai discutam, un sătean a trecut prin preajmă. Am sărit şi l-am întrebat:

– Cât mai e până în sat?

A clătinat din cap şi a spus:

– Mai sunt cel puţin două ore de călătorie în condiţiile astea.

I-am aruncat o privire prietenului meu şi l-am văzut oftând. Ne întrebam cum vom mai putea căra acele bagaje grele restul călătoriei. Va trimite Dumnezeu pe cineva să ne ajute?

Ştiind ce ne aştepta, am pornit la drum, sperând să ajungem în sat înainte de căderea nopţii. „Doamne Isuse, trimite pe cineva să ne ajute!”, continuam eu să mă rog în gând. (Va urma)