[miercuri, 18 ianuarie] Îndreptăţirea prin credinţă – partea întâi

Credinţa în Hristos este singura condiţie pentru ca îndreptăţirea să fie primită; şi darul acesta este oferit numai acelora care îşi recunosc starea păcătoasă şi nevoia după harul nemeritat. Meritele sângelui lui Hristos sunt prezentate înaintea Tatălui, ca dar pentru iertarea păcatelor oamenilor. Când păcătoşii Îl caută pe Dumnezeu şi, în pocăinţă, îşi recunosc păcatul, El le iartă fărădelegile, le anulează pedeapsa şi îi primeşte în comuniune cu Sine ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. El le împărtăşeşte neprihănirea lui Hristos.

Credinţa care Îl acceptă pe Hristos ca singurul capabil să-i salveze în mod absolut pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El înseamnă încredere perfectă. A avea convingeri intelectuale nu este suficient. Apostolul Iacov scria: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci, dar şi dracii cred… şi se înfioară!” Mulţi cred că Hristos a murit pentru păcatele lumii, dar nu îşi însuşesc acest adevăr pentru sufletele lor. Inimile lor nu s-au angajat în serviciul Domnului, iar în viaţa lor nu a avut loc nicio reformă. Ei nu sunt sfinţiţi prin adevărul pe care îl spun cu buzele. Neavând credinţa care lucrează prin dragoste şi care purifică sufletul, niciun bine real nu apare în viaţa lor. „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” a întrebat apostolul. „Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire» şi el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu».”

Jertfa lui Isaac a fost hotărâtă de Dumnezeu ca o prefigurare a sacrificiului Fiului Său. Isaac a fost tipul Fiului lui Dumnezeu, care S-a oferit ca jertfă pentru păcatele lumii. Dumnezeu dorea să imprime în mintea lui Avraam Evanghelia salvării oamenilor. Pentru a-i transmite acest adevăr şi pentru a-i testa credinţa, i-a cerut să îl sacrifice pe scumpul său fiu, Isaac.

Toată agonia pe care Avraam a îndurat-o pe parcursul acestei încercări teribile a fost pentru a-l face să înţeleagă planul mântuirii pentru omul căzut. A fost făcut să înţeleagă prin propria experienţă cât de mare era renunţarea infinitului Dumnezeu când a dat pe Fiul Său să salveze omul de la ruină.

Pentru Avraam nu era o durere sufletească mai mare decât aceea de a asculta de porunca sacrificării fiului său. Dar el şi-a încins cu tărie sufletul, gata de a acţiona după cum Dumnezeu îi cerea. Cu inima zdrobită şi mâna tremurândă, a luat focul, în timp ce Isaac a întrebat: „Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” Dar Avraam nu putea încă să-i spună! Tată şi fiu au construit altarul şi a sosit momentul teribil când Avraam avea să-i dezvăluie motivul agoniei pe care a trăit-o pe parcursul întregii călătorii – Isaac însuşi urma să fie victima.

Isaac nu era un puşti; era un tânăr în toată puterea cuvântului. Putea să refuze să se supună planului tatălui său, dacă ar fi dorit; nici măcar nu a încercat să-l convingă să facă altfel. El s-a supus. Credea în dragostea tatălui său şi era convins că el nu ar fi făcut un lucru atât de cumplit dacă Dumnezeu nu i-ar fi cerut. Mâinile tremurânde, pline de iubire ale tatălui milos l-au legat pe Isaac, pentru că aşa a zis Dumnezeu. Fiul se lasă sacrificat pentru că el crede în integritatea tatălui. Dar când totul era gata, când credinţa tatălui şi supunerea fiului sunt complet încercate, îngerul lui Dumnezeu opreşte mâna ridicată a lui Avraam, spunându-i că este suficient. „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” – „The Youth’s Instructor”, 1 martie 1900