[marți, 20 decembrie] Înaintând în puterea Domnului

În luna septembrie a anului 1896, împreună cu fratele Johnson ne-am întâlnit cu credincioșii din Striberg, Orebro și Grythyttehed. Pentru mine a fost o chestiune de mare interes să mă aflu în Orebro, chiar în inima mișcării adventiste din Suedia, acolo unde copiii au predicat în 1843.

Am întâlnit câțiva dintre cei pe care i-au auzit predicând și am vorbit cu bărbați care au predicat pe când erau copii. „Ai predicat când erai băiat?”, l-am întrebat pe unul dintre ei. „Dacă am predicat? Da, a trebuit să predic! Nu aveam cum să inventez nimic în ce privește chestiunea aceasta. O putere a venit asupra mea și am spus tot ceea ce eram obligat să spun.”

Cineva ne-a povestit despre o fetiță de trei ani care a predicat astfel la mică distanță de Orebro. Au fost mulți în vârstă de cinci sau șase ani care au predicat. Am mers la vechea închisoare din Orebro, unde au fost închiși Ole Boquist și Erik Walbom pentru că predicaseră doctrina. Acești doi tineri aveau atunci aproximativ 17 ani. Sora lui Boquist, acum în vârstă de 72 de ani, a fost martoră la biciuirea lor cu nuiele de mesteacăn pe spatele gol. Când rănile li s-au vindecat, i-au luat din închisoare și i-au întrebat din nou: „O să încetați să predicați această învățătură?” „Vom propovădui predica pe care ne-o cere Domnul”, au răspuns aceștia, după care au fost biciuiți din nou.

[Notă: După întoarcerea sa în America, Loughborough a continuat să vorbească la adunările de tabără, la întâlnirile Conferinței Generale și în cadrul lucrărilor misionare adventiste din întreaga lume.]

Solia adventistă a avansat cu o și mai mare putere de la an la an, până când a ajuns să înconjoare pământul. Cu siguranță că acest lucru nu s-a întâmplat deoarece mesajul era plăcut inimii firești; căci mesajul purta ca stindard Sabatul Domnului, a cărui respectare necesita o separare de afacerile lumești în cea mai aglomerată zi a săptămânii. Mesajul nu a avansat nici din cauza lipsei de opoziție, pentru că solia a fost întâmpinată de pe poziții adverse încă de la început; o opoziție înverșunată din afară, precum și complicații din interior. Putem spune la fel de bine ca psalmistul:

„De n-ar fi fost Domnul de partea noastră când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghițit de vii când li s-a aprins mânia împotriva noastră… Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul” (Psalmii 124:2,3,8).

Nu numai că am văzut providența Domnului în vestirea și progresul întreitei solii îngerești, dar El a comunicat cu poporul Său prin darul profeției. Acesta nu s-a manifestat sub forma unei noi revelații care să ia locul Bibliei, ci ca să arate că există un pericol în îndepărtarea de simplitatea Evangheliei lui Hristos și în a rămâne mulțumit cu o formă de evlavie fără putere.

După regulile Bibliei, punând la probă darul manifestat prin doamna E.G. White, am văzut că acesta a trecut testul în toate cazurile. În toate scrierile ei nu a fost găsit niciun singur rând care să dea cea mai mică autorizare păcatului sau care să tolereze în cel mai mic grad vreo abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste scrieri nu au fost niciodată plasate deasupra Bibliei, ci au îndemnat în mod constant credincioșii să studieze cât mai atent Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost identificat drept standardul cel mai înalt după care vor fi examinate cazurile noastre la judecata finală. Hristos este înălțat înaintea noastră ca singurul model de urmat. El este declarat singura noastră speranță de victorie aici, singurul nostru refugiu împotriva mâniei viitoare și singurul nume și mijloc prin care putem fi mântuiți.

După ce am urmărit chestiunea aceasta din 1852, am constatat că, în cea mai mare parte, opoziția față de darul profeției a apărut din partea celor care au fost mustrați pentru defecte de caracter, pentru obiceiuri greșite sau pentru traiectoria greșită a vieții lor. Mulți dintre cei mustrați ar protesta că nu sunt la fel de răi pe cât îi arăta mărturia, dar timpul a arătat că marea majoritate a celor care au renunțat să mai creadă în scrierile lui Ellen White părăsesc rândurile bisericii în întregime.

Pe de altă parte, ținând seama de sfaturile date prin Spiritul Profeției și înaintând în puterea Domnului, solia își face repede drum către fiecare națiune, neam, limbă și popor. Despre progresul din trecut putem spune că într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu a fost verificat: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere.” Cu adevărat, mâna lui Dumnezeu s-a manifestat în succesul acestei mari mișcări adventiste, participând la ascensiunea și progresul ei.