[duminică, 18 decembrie]

SECȚIUNEA II

Toată lumea a încercat să stea departe de leproși, deoarece până și aerul din jurul unui lepros era contaminat (Leviticul 13:45; „Viața lui Iisus”, p. 262, în orig.). Oamenii au presupus că, la fel ca ei, Isus o să stea departe; prin urmare, au încercat să-l împiedice pe bolnav să ajungă la Isus. Dar au presupus greșit.

Isus s-a apropiat de lepros. El nu a vorbit cu leprosul de la o distanță „sigură”. În timp ce vorbea, S-a aplecat înainte, apropiindu-se de bărbat, și Și-a întins mâna și l-a atins pe om. Curățarea a venit din cuvântul lui Isus și din atingerea Lui. Cu greu ne putem imagina ce a însemnat acea atingere pentru bărbatul care fusese izolat și ostracizat atât de mult timp.

Această poveste ilustrează abordarea lui Dumnezeu față de omul păcătos. Isus nu a rămas în cerul sigur și curat. El a venit în această lume ca să se apropie de noi. „Apropierea lui Dumnezeu” este binele nostru (Psalmii 73:28). Isus este un ajutor prezent în necazurile noastre (Psalmii 46:1). Când avem nevoie de El, este aproape de noi.

Nu există nicio boală pe care Isus să nu o poată vindeca. Nu există niciun păcat pe care Isus să nu-l poată curăța. Este posibil să avem un caz „avansat” de păcătoșenie. Ne putem simți neputincioși când suntem robii unui obicei rău. Alții ar putea chiar să creadă că suntem fără speranță. Poate că de multe ori am încercat și nu am reușit să biruim păcatul. Poate că am căutat ajutor de la alții, dar am ajuns să fim dezamăgiți.

Trebuie să ne dăm seama că Isus este singura noastră speranță. Când începem, ca leprosul pe moarte, să ne folosim puterea rămasă pentru a-L găsi pe Isus, Îl vom găsi. Și avem promisiunea sigură: „Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Mărturia noastră face parte din procesul pe care Dumnezeu l-a ales pentru mântuirea noastră. Biblia spune că „prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor” (Apocalipsa 12:11) devenim biruitori. Această poveste ne reamintește că, uneori, cea mai puternică și eficientă mărturie a noastră trebuie să fie dată în tăcere. „Isus i-a spus să plece numaidecât și i-a zis: «Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului și adu pentru curățirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei»” (Marcu 1:43,44).

Fariseii l-au acuzat pe Isus că se opune legii lui Moise. Dar faptul că El i-a spus leprosului să urmeze cu atenție instrucțiunile lui Moise respingea acuzația lor și era o mărturie a credincioșiei lui Isus față de Cuvântul lui Dumnezeu.

Era o poruncă urgentă. Leprosul vindecat trebuie să meargă imediat la preoți și să obțină declarația oficială a vindecării sale. „Dacă preoții ar fi aflat împrejurările vindecării acelui om, ura lor față de Hristos i-ar fi putut împinge să pronunțe o sentință falsă. Isus dorea să se poată lua în dreptul omului o decizie corectă. De aceea, El îi poruncește să nu spună nimănui despre vindecare, ci să se prezinte fără întârziere la templu cu un dar, înainte să se răspândească vreun zvon în legătură cu minunea” („Divina vindecare”, p. 21).

Această relatare ne învață, de asemenea, că ignorarea instrucțiunilor lui Hristos poate aduce un succes aparent în lucrarea lui Hristos. Cu toate acestea, succesul respectiv poate împiedica cu adevărat cauza lui Dumnezeu. Leprosul vindecat nu a tăcut în privința vindecării lui. „Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească și să spună în gura mare lucrul acesta, așa că Isus nu mai putea să intre pe față în nicio cetate” (Marcu 1:45). Atât de mulți oameni s-au înghesuit să-L vadă pe Hristos, încât El „a fost forțat pentru un timp să-și oprească lucrarea” („Viața lui Iisus”, p. 264 în orig.). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)