[sâmbătă, 17 decembrie] Isus și leproșii

Secțiunea I

În zilele lui Hristos, cel mai de temut dintre toate diagnosticele medicale era lepra.
Pentru că era contagioasă, boala era asociată cu măsuri sanitare stricte (Leviticul
13:45,46).
Cel care primea acest diagnostic se confrunta cu
o soartă mai rea decât moartea, căci leprosul era condamnat
la izolare socială – izolat de familie și de prieteni,
dar pierzând și privilegiul la închinarea publică.
Prieteniile leproșilor erau limitate la tovarășii cu cei
care sufereau de aceeași boală și trăiau în zone izolate,
singuri sau în grupuri mici.
În Vechiul Testament, trei persoane au fost
pedepsite cu lepră ca pedeapsă: Maria, sora lui Moise
(Numeri 12:10-16), Ghehazi, ucenicul lui Elisei
(2 Împărați 5:25-27), și împăratul Ozia (2 Cronici
26:16-23). De asemenea, Moise a avut lepră pentru
un timp foarte scurt, ca un semn miraculos pentru
copiii lui Israel (Exodul 4:6-8).
Deoarece lepra este un simbol al păcatului, nu
este surprinzător că Biblia oferă mai multe informații
despre ea decât despre orice altă boală. Două capitole
lungi, Leviticul 13 și 14, sunt consacrate acestui
subiect. Preoților li s-au dat instrucțiuni despre cum
să o identifice. Din cauza stigmatizării sociale severe
și a consecințelor acestui diagnostic, preoților li s-au
dat, de asemenea, instrucțiuni despre cum să evite
diagnosticarea greșită. Depistarea leprei necesita zile
de observare atentă înainte de diagnosticul final.
Pentru că lepra era considerată o boală incurabilă,
probabil că evreii s-au întrebat de ce Dumnezeu
a prevăzut ritualuri speciale de purificare, pe care
leprosul vindecat trebuie să le îndeplinească ca să

poată fi admis la închinare în sanctuar (Leviticul 14:1-32). Singura dată când aceste ritualuri au fost folosite a fost în timpul lui Hristos, când Isus a vindecat mulți leproși.
Cât de multă informație putem găsi în propozițiile scurte din Biblie! Observați un exemplu: „A venit la El un lepros” (Marcu 1:40). Printre leproși, se răspândise vestea că Isus nu îi respingea și îi putea vindeca. Astfel, a răsărit speranța în inima unui lepros. Deși nu avea nicio asigurare că l-ar putea găsi cu adevărat pe Isus, leprosul a pornit în călătoria sa pe jos. Fața lui era grotească, iar mâinile și picioarele, afectate de ravagiile bolii. Din cauza leziunilor nervoase provocate de boală, putea să se deplaseze doar mergând încet. Orice deplasare pe distanțe lungi îi amenința picioarele cu răni, răni greu de vindecat și chiar cu riscul amputării. Pe parcursul unei călătorii, unui lepros îi era greu să găsească hrană sau adăpost în locuri publice. Pe lângă toate aceste obstacole, leprosul nu avea nicio asigurare că va fi capabil să-l localizeze pe Vindecător. În ciuda provocărilor, leprosul a plecat să-L găsească pe Isus.
Eforturile i-au fost răsplătite când a descoperit că Isus trecea printr-o cetate galileeană. Doctorul observator Luca îl descrie într-o stare clinică mult avansată, fiind „plin de lepră” (Luca 5:12). Acest lucru a făcut să fie ușor pentru mulțime să-l vadă venind. Toți s-au îngrozit, împingându-se și îmbrâncindu-se ca să se țină departe de el. Ucenicii lui Hristos au încercat fără succes să-l țină pe om departe de Isus.
Ignorând repulsia celorlalți și nesocotind toate poruncile de a se opri, leprosul și-a continuat drumul către Isus, apoi a îngenuncheat înaintea Lui cu fața la pământ și s-a rugat: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești” (Luca 5:12).
Privindu-l cu milă pe acest om singuratic, Isus a răspuns blând cu o voce melodioasă: „Da, voiesc, fii curățit! Îndată l-a lăsat lepra” (Marcu 1:41,42). Dar în timpul acestei vindecări, Isus a făcut ceva care a provocat mulțimea ce îi priveau să suspine.
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)