[duminică, 4 decembrie]

SECȚIUNEA II

Următoarele luni ale calendarului evreiesc erau luni lucrătoare, fiind o perioadă dedicată cultivării cerealelor. Toate culturile necesitau atenție. Nu existau pesticide. Buruienile și insectele trebuiau îndepărtate manual. Terenul trebuia pregătit. Erau multe de făcut pentru toată lumea. Sfârșitul secerișului era perioada cea mai aglomerată dintre toate. Era vremea secerișului.

Secerișul era o perioadă plină de bucurie, iar Israel celebra trei sărbători, toate într-un interval de aproximativ trei săptămâni. Ce reprezentau aceste sărbători ale recoltei? Nu trebuie să ghicim. Isus Însuși ne-a spus: „Secerișul este sfârșitul lumii; iar secerătorii sunt îngerii” (Matei 13:39, KJV). Aceste sărbători au fost concepute ca să ne învețe despre evenimentele de la sfârșitul timpului („Tragedia veacurilor”, pp. 399, 400, în orig.).

Prima dintre sărbătorile de toamnă era Sărbătoarea Trâmbițelor. O trâmbiță îi chemase pe israeliți să asculte pe Dumnezeu rostind legea Lui (Exodul 19:13). „În luna a șaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveți o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbițe și o adunare sfântă” (Leviticul 23:24). La această sărbătoare, care era și un sabat ceremonial, atenția poporului era îndreptată spre Ziua Ispășirii, care se apropia, când poporul era chemat la pocăință, iar preoții citeau oamenilor legea (Neemia 8:1–8).

Sărbătoarea Trâmbițelor este profetică. La sfârșitul timpului, înainte ca marea Zi a Ispășirii să înceapă în sanctuarul ceresc, Dumnezeu avea să trimită un mesaj care să atragă atenția poporului Său asupra timpului judecății, ce va veni în curând. „Sunați din trâmbiță în Sion! Sunați în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toți locuitorii țării! Căci vine ziua Domnului, este aproape!” (Ioel 2:1). Această lucrare importantă a fost îndeplinită de William Miller și de mulți alții, în timp ce predicau în anii dinainte de 1844 (Apocalipsa 14:6,7). Următoarea sărbătoare era Ziua Ispășirii – cea mai solemnă zi din calendarul evreiesc. Aceasta era singura zi în care marele-preot intra în Locul Preasfânt. În timp ce era acolo, oamenii care așteptau trebuiau să-și smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu. Se hotăra destinul lor ca indivizi și ca popor.

Toți cei care nu reușeau să participe la lucrarea serioasă de cercetare a inimii și de mărturisire a păcatelor erau pierduți. „Oricine nu se va smeri în ziua aceea va fi nimicit din poporul lui” (Leviticul 23:29).

Această zi era o prefigurare a ceva ce urmează să aibă loc în viitor. Chiar dacă puteau cădea în orice zi a săptămânii (cum ar fi ziua de naștere), multe dintre zilele sfinte pe care le-am menționat până acum erau tratate la fel ca Sabatul săptămânal. Pavel a numit aceste zile sfinte anuale „zile de sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare” (Coloseni 2:16,17).

De exemplu, Ziua Ispășirii simboliza judecata care are loc acum în cer. În timp ce celelalte zile sfinte erau sărbători, Ziua Ispășirii era o zi de post. Ea ne învață despre importanța de a îndepărta păcatele din viața noastră și de a fi biruitori.

Învingătorii reprezintă oamenii din jurul sanctuarului în Ziua Ispășirii, care își mărturiseau păcatele și aveau încredere în mila lui Dumnezeu. Când marele-preot ieșea din templu, se bucurau cu toții. Fuseseră eliberați de vină; păcatele lor fuseseră iertate; iar odată cu alungarea țapului ispășitor, păcatele „erau considerate ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de oameni” („Tragedia veacurilor”, p. 420, în orig.).

Dar această zi uimitoare nu era ultima zi sfântă din anul evreiesc. Cea mai plăcută sărbătoare urma să vină – Sărbătoarea Corturilor. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)