[duminică, 11 septembrie]

SECȚIUNEA II

Chiar și pentru Daniel, în viziunea lui umană, slava lui Dumnezeu era mult prea măreață. Doar o fărâmă din slava lui Hristos este copleșitoare. Daniel a fost cuprins de slăbiciune și s-a prăbușit la pământ.

„Eu am rămas singur și am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui și, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leșinat cu fața la pământ” (Daniel 10:8,9).

Reacția lui Daniel la vederea lui Isus a fost similară cu reacția lui Isaia când i-a fost dat să-L vadă pe Domnul pe tronul Său. Isaia a spus: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” (Isaia 6:5).

Dacă avem o opinie mult prea bună despre noi, înseamnă că nu suntem foarte apropiați de Dumnezeu și, astfel, nu avem o imagine potrivită despre sfințenia și perfecțiunea Sa. „Cu cât mai aproape este sufletul de Dumnezeu, cu atât mai mult este smerit și supus” (The Review and Herald, 20 decembrie 1881).

De această dată, Isus era însoțit de Gabriel. Acesta din urmă a venit la Daniel, care încă zăcea la pământ. Daniel prezintă astfel experiența avută: „Și iată că o mână m-a atins și m-a așezat tremurând pe genunchii și mâinile mele. Apoi mi-a zis: «Daniele, om preaiubit și scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ți le voi spune acum și stai în picioare în locul unde ești, căci acum sunt trimis la tine!» După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând” (Daniel 10:10,11).

Nu trebuie să ne scape expresia „om preaiubit și scump”. Dumnezeu ne trimite întotdeauna mesaje despre iubirea Sa. Ce gând minunat este acesta, că mesajele profețiilor ne sunt date pentru că nu suntem doar iubiți, ci preaiubiți! În Noul Testament, ucenicii au fost cei iubiți de Isus care au primit profețiile din cartea Apocalipsa. În Vechiul Testament, marile profeții i-au fost date lui Daniel pentru că și el a fost preaiubit și scump.

Nu trebuie să ne temem că rugăciunile noastre arzătoare sunt ignorate de cer. Gabriel l-a asigurat pe Daniel: „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi când ți-ai pus inima ca să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, și tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum!” (versetul 12). Dumnezeu a început să răspundă rugăciunii lui Daniel din momentul când a început să se roage. Daniel nu știa că Dumnezeu îi răspunde la rugăciune chiar în timp ce se ruga.

După aceea, Gabriel l-a lăsat pe Daniel să arunce o privire în lumea îngerilor. El i-a explicat: „Căpetenia împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci și una de zile, și iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor și am ieșit biruitor acolo, lângă împărații Persiei” (versetul 13). „Douăzeci și una de zile”, „trei săptămâni” – în tot timpul când Daniel se ruga, Dumnezeu îi răspundea la rugăciune!

Și ce răspuns a fost! Astfel de răspunsuri nu sunt limitate doar pentru Daniel. „Dacă noi, ca popor, ne-am ruga cum s-a rugat Daniel și ne-am lupta cum se lupta el, smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu, ar trebui să primim răspunsuri la fel de marcante cum a primit Daniel” (The Review and Herald, 8 februarie 1881). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)