[sâmbătă, 10 septembrie] Introducere la Daniel 10

SECȚIUNEA I

Biblia ne dă o ultimă imagine despre Daniel când era bine trecut de optzeci de ani. Din tinerețea lui, Daniel nu s-a abătut de la devotamentul față de Dumnezeu. I-a slujit continuu, cu toate că la curtea împăraților fusese înconjurat de ispite seducătoare (vezi Daniel 6:16,20).

Cartea Daniel este și o demonstrație despre evlavia practică, oferindu-ne frânturi din viața unui om evlavios. Ne dezvăluie iar și iar puterea rugăciunii. Subliniază importanța temperanței. Ne mai arată și că niciodată nu suntem prea tineri sau prea bătrâni pentru a promova cauza lui Dumnezeu.

Ani de zile după ce a avut viziunea cu berbecul, țapul și cele 2 300 de zile, Daniel a căutat să o înțeleagă. Îngerul Gabriel i-a explicat de două ori părți din viziune. Dar a treia oară, din nou, ca răspuns la o rugăciune sinceră și stăruitoare, a primit întreaga explicație. În final, Daniel a înțeles că „este cu privire la un mare război; el a priceput cuvântul, înțelegerea acestuia venindu-i printr-o viziune” (Daniel 10:1). (NTR)

Cu toate că Daniel avea un timp obișnuit de rugăciune (vezi Daniel 6:10), în momente de criză își făcea timp pentru rugăciuni mai lungi, sincere și serioase.

Un astfel de moment de criză a avut loc în al treilea an al împăratului Cirus. Cu doi ani mai devreme, ca împlinire a profeției și ca răspuns la rugăciune (vezi Daniel 9:2-19), Cirus a emis un decret prin care le permitea evreilor exilați să se întoarcă în Israel (vezi Ezra 1). Conduși de Zorobabel, un grup de israeliți au lăsat în urmă confortul din Babilon ca să preia sarcina nesigură de a reconstrui și repopula Palestina.

Iar sarcina lor era una dificilă. Acești israeliți s-au confruntat cu multe obstacole. Lucrarea pe care poporul Israel nu reușise să o facă în timp de pace și prosperitate trebuia îndeplinită acum în circumstanțele cele mai descurajatoare și mai neplăcute.

Daniel se întrista și deplângea condiția poporului Israel. A postit și s-a rugat. Postul lui nu a însemnat o absență totală a hranei și a băuturii, ci, după spusele lui: „N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin și nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni” (Daniel 10:3).

Asemenea văduvei din parabola lui Isus din Luca 18:1-8, atât Ilie, cât și Daniel ilustrează perseverența în rugăciune. Ilie s-a rugat să plouă din nou și din nou. Daniel, la fel, s-a rugat din nou și din nou. „O altă condiție a ascultării rugăciunii este perseverența. Dacă dorim să creștem în credința și experiența creștină, trebuie să ne rugăm neîncetat: «stăruiți în rugăciune», «vegheați în ea cu mulțumiri»” („Calea către Hristos”, p. 34). Încă o dată, rugăciunea stăruitoare a lui Daniel a primit răspuns. Din nou, Daniel se afla lângă un râu mare.

În a douăzeci și patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechel (Tigru). Am ridicat ochii, m-am uitat și iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in și încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de crisolit, fața îi strălucea ca fulgerul și ochii îi erau niște flăcări ca de foc, dar brațele și picioarele semănau cu niște aramă lustruită și glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulțimi” (Daniel 10:4-6).

Însuși Isus i-a apărut lui Daniel! Postul și rugăciunea lui Daniel l-au pregătit pentru această mare descoperire. Alți oameni aflați în jur, nefiind pregătiți pentru așa ceva, nu puteau aprecia și nici primi această binecuvântare. „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuși au fost apucați de o mare spaimă și au luat-o la fugă ca să se ascundă!” (versetul 7). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)