[sâmbătă, 6 august] Un bărbat al rugăciunii

SECȚIUNEA I

Imediat după ce Cir a cucerit Babilonul, Darius, noul conducător, a organizat imperiul, împărțindu-l în 120 de provincii. Fiecare provincie era condusă de un demnitar numit satrap. Acești satrapi răspundeau în fața a trei guvernatori, Daniel fiind unul dintre ei. „Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii și pe dregători, pentru că în el era un duh înalt, și împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăția” (Daniel 6:3).

Daniel avea o slujbă dificilă. „El era în fruntea unui guvern necinstit, neloial și lipsit de evlavie, ai cărui membri îl urmăreau cu asprime și gelozie pentru a descoperi vreo scăpare în conducerea lui. Puseseră spioni pe urmele lui ca să vadă dacă nu descoperă astfel ceva împotriva lui” („The Youth’s Instructor”, 1 noiembrie 1900). Numai că spionii aceștia, în ciuda cercetărilor atente, nu au fost capabili să descopere niciun defect, „pentru că el era credincios și nu se găsea nicio greșeală la el și niciun lucru rău” (Daniel 6:4).

Cât de ușor i-ar fi fost să spună cuvinte de iritare sau de mânie celor despre care știa că încercau să-l distrugă! Cu toate acestea, Daniel a rămas răbdător și credincios, încrezându-se în Dumnezeu în toate. El și-a dat seama că opoziția pe care o întâmpina nu era doar gelozia umană, „căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci… împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). În spatele scenei, „îngerii căzuți se temeau că influența lui va slăbi controlul lor asupra conducătorilor imperiului, căci Daniel avea o funcție înaltă” („The Review and Herald”, 18 februarie 1862). Aceștia au stârnit sentimente puternice de invidie și gelozie în ceilalți conducători.

Cum spionii au eșuat în căutarea lor de a descoperi „lucruri murdare” despre Daniel, „Satana a sugerat… un plan prin care ar fi putut să scape de Daniel, și anume, folosind religia lui ca mijloc de condamnare” (The Youth’s Instructor, 1 noiembrie 1900). Guvernatorii și satrapii geloși au concluzionat următorul lucru: „Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!” (Daniel 6:5).

Cu multă grijă, au gândit o lege care să-l scoată pe Daniel vinovat pentru felul cum se ruga. După aceea, au prezentat această lege lui Darius, mințind că „toate căpeteniile împărăției, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii și cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoțită de o aspră oprire”. Numai că nu toate căpeteniile fuseseră consultate, căci Daniel fusese exclus.

Legea era una prostească, interzicând închinarea la Dumnezeu timp de treizeci de zile. În loc să se roage la Dumnezeu, toată lumea trebuia să i se închine lui Darius. Pedeapsa pentru acela care încălca legea era aspră, căci urma să fie „aruncat în groapa cu lei” (versetul 7). Darius nu putea să-I ia locul lui Dumnezeu nici măcar pentru o secundă, darămite pentru o lună de zile? În loc să fie flatat, Darius ar fi trebuit să se alarmeze că are sfătuitori care să ia în considerare o astfel de idee. Ar fi trebuit să se împotrivească acestei hotărâri atunci, pe loc.

Mai mult, ar fi trebuit să fie suspicios atunci când sfetnicii au subliniat natura de neschimbat a decretului pe care îi cereau să-l semneze. Fără să cerceteze atent, fără să se sfătuiască cu Daniel și fără rugăciune, „împăratul Darius a scris porunca și oprirea” (versetul 9).

Acest episod este o avertizare bună pentru noi. Cu toții trebuie să fim atenți la laude. Cel mai înțelept om care a trăit vreodată a scris că „cine lingușește pe aproapele său îi întinde un laț sub pașii lui” (Proverbele 29:5). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)