[duminică, 31 iulie]

SECȚIUNEA II

Petrecerea îngâmfată s-a potolit îndată, când bărbații și femeile au fost cuprinși de o groază de nedescris privind mâna care scria încet literele misterioase. Pe dinaintea lor treceau, ca într-o priveliște panoramică, faptele lor nelegiuite; aveau simțământul că erau aduși înaintea barei de judecată a veșnicului Dumnezeu, a cărui putere tocmai o sfidaseră. Acolo unde, cu câteva clipe înainte, fuseseră râsete și vorbe de duh hulitoare, acum erau fețe palide și strigăte de spaimă. Când Dumnezeu îi face pe oameni să se teamă, ei nu-și pot ascunde intensitatea groazei” („Profeți și regi”, pp. 206–207).

Cel mai vinovat și mai înspăimântat dintre toți era împăratul Belșațar. „Atunci, împăratul a îngălbenit și gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile șoldurilor și genunchii i s-au izbit unul de altul” (Daniel 5:6). Împăratul și-a chemat înțelepții, promițând mari onoruri celui care ar fi în stare să-i citească ce scrie. Dar sfetnicii aceștia ai împăratului nu erau mai capabili să-l ajute decât au fost înțelepții lui Nebucadnețar să-i dezvăluie secretele viselor lui.

Ani de zile, Daniel fusese ignorat, dar în mijlocul acestei crize, împărăteasa lui Nebucadnețar, bunica lui Belșațar (probabil prin căsătorie), a venit la palat cu o sugestie înțeleaptă. „În împărăția ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți și, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere și o înțelepciune dumnezeiască… Să fie chemat dar Daniel, și el îți va da tâlcuirea!” (versetele 11, 12).

Târziu în noapte, Daniel, ajuns acum la optzeci de ani, a fost chemat în grabă în sala petrecerii și i s-a cerut să explice semnificația literelor arzătoare ce încă străluceau pe perete. Belșațar i-a promis lui Daniel haine împărătești, un lanț de aur și poziția a treia în împărăție, dacă putea să-i interpreteze scrisul. Dar darurile și onorurile efemere ale Babilonului nu aveau nicio atracție pentru bătrânul om de stat. „Daniel a răspuns îndată împăratului: «Ține-ți darurile și dă altuia răsplătirile tale! Totuși voi citi împăratului scrierea și i-o voi tâlcui»” (versetul 17).

Cu solemnitate, Daniel a început să vorbească amintind de istoria vieții lui Nebucadnețar, de stăpânirea pe care i-a dat-o Dumnezeu, despre mândria și pedeapsa lui. Apoi, Daniel a spus cu tristețe: „Dar tu, Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri” (versetul 22). „El a desconsiderat toate aceste fapte, ca și când nu ar fi avut loc niciodată, și s-a angajat în repetarea păcatelor bunicului său. El a îndrăznit să săvârșească tocmai păcatul care a adus judecățile lui Dumnezeu asupra lui Nebucadnețar.

Belșațar a fost condamnat nu numai pentru nelegiuirea săvârșită, ci și pentru că nu a prețuit ocaziile și posibilitățile pe care le-a avut și care l-ar fi făcut un om drept, dacă le-ar fi folosit” („Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei”, p. 538).

Putem învăța multe din ultima noapte a Imperiului Babilonian, care a fost ca o judecată în miniatură. Păcatele lui Belșațar erau păcate obișnuite – uitarea, neglijența și mândria. Dar acestea sunt păcate mari. „La judecată, nimeni nu va fi condamnat de Dumnezeu pentru că a crezut cu sinceritate o minciună sau pentru că a împărtășit cu credincioșie o idee greșită, ci va fi condamnat pentru că a neglijat ocaziile de a cunoaște și de a se familiariza cu adevărul. Cel necredincios nu va fi condamnat pentru că a fost un necredincios, ci pentru că nu a folosit mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna lui pentru a ajunge credincios” („Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei”, p. 539).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)