[duminică, 26 iunie]

SECȚIUNEA II

Cu toate că „plata păcatului este moartea…, darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică” (Romani 6:23). Dumnezeu a avut un plan atunci când poporul Israel a fost spulberat și împrăștiat, implicând tineri ce „respectau un scop adevărat, ascultând de porunca lui Dumnezeu”, tineri care îndrăzneau să facă diferența, îndrăzneau să reziste singuri, îndrăzneau să aibă un scop adevărat și îndrăzneau să-L facă cunoscut.

Mulțimi de tineri au fost luați ostatici și duși în Babilon. Aceștia au rămas în viață, chiar dacă au fost mutilați (vezi 2 Împărați 20:18; Daniel 1:3). La sosirea în Babilon, ei au fost puși să urmeze un program de educare intensivă, în urma căruia să se califice să intre în slujirea civilă la curtea Babilonului.

Printre ostatici au fost câțiva oameni care, datorită loialității lor față de Dumnezeu, au intrat în galeria eroilor lui Dumnezeu. În cartea Daniel sunt menționate numele a patru persoane: Daniel, Șadrac, Meșac și Abed-Nego (vezi Daniel 1:6). Ei sunt amintiți azi deoarece Dumnezeu îi onorează pe aceia care Îl onorează pe El (vezi 1 Samuel 2:30). Ei cunoșteau exemplele lui Iosif și Moise, care fuseseră captivi în Egipt, precum și pe cel al slujnicei din Siria. Erau hotărâți să-I fie credincioși lui Dumnezeu indiferent de consecințe. Studiile lor nu i-au îndepărtat de păzirea Sabatului. Lecțiile seculare nu au luat locul rugăciunii sau al meditației în privința legii.

„Priviți ca sclavi”, acești tineri erau străini într-o țară străină (vezi The Youth’s Instructor, 4 iunie 1903). Ei trebuiau să ajungă să stăpânească repede limba și cultura Babilonului. Într-un mediu competitiv nemilos, trebuiau să exceleze în literatura și știința celor mai inteligenți caldeeni. În plus, trebuiau să îndure batjocura adusă moștenirii și credinței lor evreiești.

Sistemul babilonian făcea să pară că situația lor depindea de împărat – acesta oferindu-le porții chiar din bucatele lui. Tinerii știau însă că nu trebuiau să mănânce carnea pentru că nu fusese scurs sângele din ea și conținea grăsime. De asemenea, printre mâncăruri se numărau și cărnuri de animale necurate (vezi Leviticul 3:17; 11:1-47). Erau oferite și băuturi amețitoare, pe care Dumnezeu le interzisese (vezi Leviticul 10:9; Proverbele 23:31).

Hrana și ospitalitatea erau importante în cultura Babilonului. Era o onoare să primești din mâncarea împăratului. Să refuzi această hrană însemna o insultă la adresa împăratului. Daniel risca să fie izgonit de la curte sau chiar să fie omorât. Totuși, nu a ezitat să ia o decizie în acest sens. Spre deosebire de Eva, el s-a încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu și a hotărât să urmeze o dietă simplă, sănătoasă. A părut o decizie neînsemnată, dar care avea să aibă consecințe profunde.

Mai întâi, Daniel s-a dus la Așpenaz, căpetenia eunucilor, și a cerut să i se dea o hrană bazată pe legume și apă (vezi Daniel 1:8,12). Necunoscând beneficiile sănătoase ale unei astfel de diete, Așpenaz a răspuns: „Mă tem numai de domnul meu împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncați și să beți, ca nu cumva să vadă fețele voastre mai triste decât ale celorlalți tineri de vârsta voastră și să-mi puneți astfel capul în primejdie înaintea împăratului” (versetul 10).

Având o perspectivă clară, Daniel și-a dat seama că acest răspuns negativ i-a deschis o importantă oportunitate. El i-a prezentat îngrijitorului o cerere în numele lui și al celor trei prieteni apropiați: „Încearcă pe robii tăi zece zile și să ni se dea de mâncat zarzavaturi și apă de băut; să te uiți apoi la fața noastră și la a celorlalți tineri care mănâncă din bucatele împăratului și să faci cu robii tăi după cele ce vei vedea!” (versetele 12, 13). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea a II-a.)