[sâmbătă, 25 iunie] Un patriot creștin

Istoria lui Daniel începe cu mai bine de o mie două sute de ani înainte să se nască. Dumnezeu i-a spus lui Avram să plece din căminul lui confortabil aflat în Caldeea, iar acesta s-a supus. Câțiva ani mai târziu, când Avram a sosit în Canaan, Dumnezeu i-a făcut o promisiune: „Toată țara aceasta o voi da seminței tale” (Geneza 12:7). În acel moment, lucrul acesta părea aproape imposibil, căci țara era deja locuită (vezi versetul 6).

În anii ce au venit, urmașii lui Avraam au continuat să se agațe de această făgăduință; cu toate acestea, cu fiecare decadă ce se scurgea, părea tot mai puțin probabil ca promisiunea să fie îndeplinită. Populația canaanită s-a mărit, la fel și armatele și dotările militare ale țării. A crescut și opoziția față de credința lui Avraam, iar urmașii lui au ajuns sclavi în Egipt. Au trecut secole la rând și tot mai mulți israeliți și-au pierdut speranța în făgăduința lui Dumnezeu.

Bineînțeles, Dumnezeu Și-a îndeplinit promisiunea. Cu o mână puternică, El i-a eliberat pe sclavii israeliți din casa robiei lor. Plini de entuziasm, copiii lui Israel au ieșit din Egipt așteptându-se să trăiască în țara promisă cât de curând posibil.

Trei luni mai târziu, și-au ridicat tabăra la poalele muntelui Sinai, unde au primit legea și au devenit poporul legământului lui Dumnezeu. Acolo, copiii lui Israel au auzit cuvintele pe care au așteptat atât de mult să le audă – urmau să stăpânească țara Canaan (vezi Exodul 23:31). Dumnezeu a promis să-Și trimită „dronele” ca să-i fugărească pe locuitori: „Voi trimite viespile bondărești înaintea ta și vor izgoni dinaintea ta pe heviți, canaaniți și hetiți” (Exodul 23:28).

Poporul a rămas la Sinai aproape un an, construind sanctuarul din pustie. Îndată ce acesta a fost ridicat și consacrat, Moise le-a reamintit israeliților că vor putea rămâne în țara promisă doar dacă se supun lui Dumnezeu. Asemenea unui doctor care administrează un tratament din ce în ce mai puternic pentru a salva viața unui pacient, Dumnezeu i-a avertizat pe israeliți că, dacă vor fi nesupuși în țara promisă, acest lucru va atrage pedepse tot mai severe. În cele din urmă, dacă măsurile mai blânde se vor dovedi zadarnice, El i-a somat: „Vă voi împrăștia printre neamuri și voi scoate sabia după voi. Țara voastră va fi pustiită și cetățile voastre vor rămâne pustii” (Leviticul 26:33).

După aproape patruzeci de ani, la sfârșitul vieții lui, Moise a repetat această avertizare. „Când vei avea copii și copii din copiii tăi…, dacă vă veți strica…, dacă veți face ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului vostru…, veți pieri de o moarte repede din țara pe care o veți lua în stăpânire dincolo de Iordan și nu veți avea zile multe în ea… Domnul vă va împrăștia printre popoare” (Deuteronomul 4:25-27).

Același Dumnezeu care Și-a ținut promisiunea de a da țara Canaan urmașilor lui Avraam Și-a ținut și promisiunea de a le-o lua când au fost neascultători. În ciuda perioadelor de redeșteptare și reformă, poporul s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, până când păcatele lor le-au întrecut pe cele ale popoarelor păgâne pe care Dumnezeu le izgonise din țara Canaan dinaintea lor.

„Domnul Dumnezeul părinților lor a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze, căci voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său” (2 Cronici 36:15). Totul a fost în zadar. Nicio implorare, avertizare ori pedeapsă nu au însemnat ceva, căci „și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (versetul 16, subliniere adăugată).

Când Dumnezeu Și-a îndepărtat protecția de la ei, Satana și-a îndreptat imediat atenția spre aceia pe care îi ispitise să fie nesupuși, atacându-i cu tot cu templul lor (vezi versetele 17-20). Căutând să inverseze istoria lui Avraam care a părăsit Caldeea, el i-a dus pe urmașii acestuia înapoi în locul de unde plecaseră. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I-a.)