[duminică, 22 mai]

SECȚIUNEA II

Când Ahab a ajuns pe drum în dreptul lui, profetul, deghizat în soldat rănit, l-a strigat pe împărat și i-a atras atenția. Ahab s-a oprit suficient cât să asculte ce avea profetul de spus: „Robul tău era în mijlocul luptei și iată că un om se apropie și-mi aduce pe un alt om, zicând: ‘Păzește pe omul acesta; dacă va fugi, viața ta va răspunde pentru viața lui sau vei plăti un talant de argint!’ Și, pe când robul tău făcea câte ceva încoace și încolo, omul s-a făcut nevăzut.”

Fără nicio ezitare, împăratul Israelului și-a pronunțat sentința asupra acestui soldat „neglijent”: „Aceasta îți este osânda; tu însuți ai rostit-o” (versetul 40). Fără să-și dea seama, împăratul s-a judecat și s-a condamnat singur. (Vezi Romani 2:1)

Pe când Ahab s-a întors să plec, „prorocul și-a scos legătura de la ochi, și împăratul lui Israel l-a cunoscut că făcea parte din proroci” (versetul 41). Apoi, profetul i-a transmis următoarea solie: „Așa vorbește Domnul: ‘Pentru că ai lăsat să-ți scape din mâini omul pe care-l sortisem nimicirii, viața ta va răspunde pentru viața lui și poporul tău, pentru poporul lui’” (versetul 42). Dumnezeu nu va mai face nicio minune pentru a interveni peste consecința naturală a deciziei nesăbuite a lui Ahab de a-l elibera pe Ben-Hadad. În final, Ahab a fost executat chiar de acesta.

În fața mustrării, Ahab ar fi trebuit imediat să-și mărturisească greșeala și să se îndepărteze de păcatele lui, cerând împlinirea făgăduinței: „Întoarceți-vă să ascultați mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscute cuvintele mele” (Proverbele 1:23).

Numai că, în loc să-i pară rău pentru păcatele făcute, lui Ahab i-a părut rău pentru rezultat. „S-a dus acasă trist și mânios” (1 Împărați 20:43). Ahab era plăcut și curtenitor când toate decurgeau lin și după voia lui, dar ori de câte ori voia lui era nesocotită, el devenea „trist și mânios”. Probabil că Ahab a învățat să se comporte așa ca să obțină ce voia pe când era copil, iar obiceiul i s-a întărit când a ajuns la maturitate.

La puțin timp după ce Ahab a revenit în Samaria, s-a hotărât să-și mărească palatul. Lângă acesta se găsea o vie. Ahab a dorit să cumpere această proprietate ca să o transforme într-o grădină. Numai că proprietarul acesteia, Nabot, a refuzat să o vândă, bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemenea unui pilot care nu permite să se lase ghidat prin ceață de tabloul de bord, Ahab nu a permis să fie ghidat de îndrumarea lui Dumnezeu. Din nou, Ahab s-a întors acasă „trist și mânios”. Comportându-se ca un copil alintat, „s-a culcat pe pat, și-a întors fața și n-a mâncat nimic” (versetul 4).

Acest comportament manipulator l-a dus pe Ahab pe drumul lui. Credincioșia lui Nabot față de Dumnezeu a fost declarată lipsă de loialitate atât față de Dumnezeu, cât și față de împăratul Ahab; iar Nabot a fost omorât cu pietre. (Vezi versetul 13.) Cu scopul de a-l salva pe Ahab și pe alții care puteau fi influențați de el, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie cu un mesaj care declara pedeapsa pe care și-o atrăsese Ahab asupra sa. Ilie l-a găsit împărat și i-a adus la cunoștință blestemul care stătea asupra lui. Ahab trebuia să secere ce semănase. (Vezi Galateni 6:7.) Ilie i-a spus: „Chiar în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot vor linge câinii și sângele tău” (1 Împărați 21:19.)

Solia lui Ilie a atras pocăința temporară a lui Ahab, care „și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe trup și a postit: se culca cu sacul acesta și mergea încet” (versetul 27). Fiind îndelung răbdător, Dumnezeu și-a amânat judecată. (Vezi versetul 29, Numeri 14:18.)

(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)