[marți, 15 februarie] Instruirea continuă

În ciuda succesului meu timpuriu, tot mă temeam să ies să predic singur. După ce am stat câteva săptămâni acasă, am vizitat din nou localitatea domnului Thompson. Pe drum, am trecut pe la domnul Lamson, în Clarkson, și am întrebat dacă este cineva dispus să meargă cu mine să mă ajute să cânt și să mă transporte la întâlniri, dar nu se puteau lipsi de nimeni.

În cele din urmă, domnul Lamson a mers trei sau patru mile cu mine, cărându-mi valiza și adresându-mi cuvinte de încurajare. După ce ne-am despărțit, am mers un pic, m-am așezat pe valiza mea la marginea drumului și am plâns până când m-am simțit ușurat. Apoi, am continuat să merg și l-am căutat pe prietenul meu Thompson și pe familia lui. S-au bucurat să mă vadă și au răspândit vestea unei întâlniri pentru seara aceea.

Ajungând la școală, am găsit un număr destul de mare de indivizi grosolani, în frunte cu un profesor de școală universalist, care părea să aibă o atitudine răutăcioasă. Când mai fusesem pe acolo mai înainte, s-au simțit ofensați din cauza învățăturii că nemurirea poate fi obținută doar prin Hristos, astfel că, după ce am început să predic, au început și ei mai întâi să șușotească, iar apoi să vorbească cu voce tare. După ce i-am mustrat, au aruncat în mine cu boabe de porumb și nuci. Nu m-au rănit, deși au aruncat cu multă forță în tabla din spatele meu. Am pus punct întâlnirii, hotărând că nu are niciun sens să mai continui. Prietenul Thompson și alții m-au îndemnat să-i dau în judecată pe băieți, dar m-am opus.

I-am povestit despre incident fratelui Phineas Smith, predicatorul care m-a botezat, iar el m-a invitat să-l însoțesc la întâlnirile lui din Morganville și Elba. Am acceptat și s-a dovedit să fie o lecție bună pentru mine.

În mai, fratele meu din Adams Basin a făcut malarie și mi-a cerut să merg și să lucrez în atelierul lui. Frigurile nu i-au dat pace mare parte din vară, așa că nu am mai predicat, ci am muncit cu mâinile.

În noiembrie, am stabilit să merg cu fratele Sullivan Heath, un pastor adventist cu experiență, să-mi petrec iarna în Erie County, Pennsylvania. Așadar, echipat cu calul și trăsura lui și o rezervă de cărți, am ținut întâlniri în Erie, Girard, Washington și alte orașe, având rezultate bune. Prietenii din Pennsylvania mi-au dat un cal și o căruță ușoară. Cu acest echipament, m-am întors în luna aprilie și mi-am petrecut vara în New York.

În timpul anului 1850, am suferit o ușoară hemoragie pulmonară. Fiind sfătuit să folosesc tutunul ca tratament, am început să fumez trabucuri. Dar în luna septembrie a anului 1852, am scăpat de acest obicei dăunător. Într-o zi, în timp ce-mi aprindeam un trabuc, am văzut trecând prin fața mea ca într-un tablou cuprinzător, cât de mizerabil era obiceiul de a fuma tutun, în contrast cu caracterul celor ce urmau să trăiască în Noul Ierusalim. A fost ca și când o voce mi se adresa direct: „Să presupunem că Domnul vine și te găsește cu un trabuc în gură. Crezi că ți se va permite accesul în acel loc curat?” „Nu!”, mi-am spus. „Doamne, prin harul tău, scapă-mă de tutun pentru totdeauna!” Am aruncat trabucul parțial fumat în râul Genesse și din ziua aceea nu am mai fumat niciodată, iar dorința de a o face m-a părăsit definitiv.

În vara anului 1852, am lucrat ca zugrav de case în Rochester. Când am terminat cu asta, m-am căsătorit și a trebuit să fiu un sprijin financiar pentru familie, așa că în curând am intrat în tranzacționarea en-gros și en-detail a broaștelor cu încuietore Arnold. Era o muncă rentabilă. Între timp, continuam să fiu dedicat întâlnirilor de duminică. M-am apucat să studiez subiectul sanctuarului și pe cel al fiarei cu două coarne din Apocalipsa 13. Nu am putut să găsesc nicio dovadă care să susțină poziția adventiștilor de ziua întâi cum că pământul era sanctuarul, dar nici nu am descoperit care era adevăratul sanctuar. În timp ce studiam Apocalipsa 13, am citit ce a scris Litch despre fiara cu două coarne: „Cred că este o putere care încă nu a ajuns măreață, ce va fi complicea papalității în subjugarea lumii.”

Apoi, am căutat dovezi pentru păzirea duminicii. Am decis că nu există nicio autoritate divină pentru păzirea acestei zile ca fiind una sfântă, așa că nu am simțit nicio piedică să lucrez în ziua aceea. Cu toate acestea, încă aveam ideea că legea fusese anulată în întregime. Între timp, unii conducători ai adventiștilor de ziua întâi s-au comportat necinstit cu mine și mi-am pierdut parțial încrederea în ei. (— partea 8, de John N. Loughborough)