[duminică, 6 februarie]

SECȚIUNEA II

John și Charles Wesley nu au abandonat căutarea sfințeniei. Ei au continuat să ducă o viață de lepădare de sine, făcând tot ce știau că este corect. Ani de zile însă, nu au avut pace în inimă.

În această perioadă, frații Wesley au intrat în contact cu moravii germani, ai căror strămoși învățaseră de la Jan Huss doctrina mântuirii doar prin credință. John Wesley a fost profund impresionat de acești oameni. Odată, în timp ce traversa Oceanul Atlantic cu câțiva dintre ei, a avut ocazia să-i observe mai pe îndelete.

„Am observat cu mult timp înainte”, spunea el, „marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră dovadă de o continuă umilință, îndeplinind pentru ceilalți pasageri acele servicii umile pe care niciunul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru acele servicii, ei n-au vrut și n-au primit nicio plată, spunând că era spre binele inimii lor mândre și că iubitorul lor Mântuitor făcuse mai mult pentru ei. Fiecare zi le dădea ocazia să manifeste o blândețe pe care nicio nedreptate nu putea să o clintească. Dacă erau îmbrânciți, loviți sau trântiți, se ridicau și plecau, dar nu se auzea nicio plângere din gura lor. Acum era ocazia de a proba dacă au fost eliberați de frică, așa cum fuseseră de mândrie, mânie și răzbunare. Într-o zi, pe la mijlocul psalmului cu care și-au început slujba, marea s-a dezlănțuit și a sfâșiat în bucăți vela principală, valurile au acoperit corabia și s-au revărsat peste punte, ca și când adâncul cel mare urma să ne înghită. Printre englezi au izbucnit țipete grozave, în timp ce germanii continuau să cânte liniștiți. L-am întrebat pe unul dintre ei, după aceea: «Nu ți-a fost frică?» El a răspuns: «Îi mulțumesc lui Dumnezeu, nu». Apoi am continuat: «Dar femeilor și copiilor voștri nu le-a fost frică?» El a răspuns blând: «Nu, femeile și copiii noștri nu se tem de moarte»” (Tragedia veacurilor, pp. 258, 259).

John Wesley a fost convins că acești creștini aveau ceea ce el își dorea atât de mult. Ei aveau ceva mai mult decât un comportament fără pată; aveau pace în inimă.

Cu ajutorul unuia dintre predicatorii moravi, Wesley a început să vadă că trebuie să renunțe la dependența de propriile fapte ca să se asigure de bunăvoința lui Dumnezeu și să se încreadă în întregime în Isus, Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Lui păcatele lumii. În acea zi, realitatea neprihănirii prin credință i-a devenit limpede.

„La o adunare a Fraților moravi din Londra, a fost citită o declarație a lui Luther care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o produce în inima credinciosului. Pe când asculta, în sufletul lui Wesley s-a aprins credința. «Mi-am simțit inima încălzită în mod neobișnuit», spunea el, «am simțit că aveam încredere în Hristos, numai în Hristos, pentru mântuire. Mi-a fost dată asigurarea că El mi-a îndepărtat păcatele, da, chiar și pe ale mele, și m-a salvat de legea păcatului și a morții»” (Idem., pp. 259, 260).

Experiența lui Wesley poate fi și a voastră. Veniți la Hristos așa cum sunteți; nu așteptați până când v-ați făcut mai buni, căci lucrul acesta este imposibil. Încredințați-vă sufletul în întregime Lui. Acceptați darul Său de pocăință și iertare oferit vouă. Credeți că El poate și o să vă ierte păcatele, și vă va mântui, exact cum a promis. Când vă veți preda în întregime și necondiționat lui Dumnezeu și veți accepta făgăduințele Sale de parcă v-ar fi spuse vouă, indiferent că vă simțiți imediat inima „ciudat de încălzită” sau nu simțiți nimic, sunteți un copil al Împăratului. Nu mai sunteți în război cu Dumnezeu. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1).