[sâmbătă, 5 ianuarie] Legalism sau dragoste?
SECȚIUNEA I
La începutul secolului al XVIII-lea, Anglia era cuprinsă de un mare întuneric spiritual. Viciile și uriașa ignoranță caracterizau clasele de jos ale poporului, în timp ce clasele de sus se mândreau cu nelegiuirea lor. În principiu, națiunea se întorsese la păgânism.
Știți care a fost cauza acestui declin spiritual? V-ar surprinde să aflați că a fost rezultatul învățăturii că mântuirea poate fi câștigată făcând fapte bune?
„Marea doctrină a îndreptățirii prin credință, atât de clar predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere și înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obține prin fapte bune” („Tragedia veacurilor”, p. 257).
În lecția anterioară, am văzut că ascultarea este o condiție esențială pentru mântuire. Oricum, acest lucru nu înseamnă că ne supunem legii lui Dumnezeu pentru a câștiga mântuirea. Niciodată nu am putea câștiga favoruri de la Dumnezeu sau să devenim sfinți făcând fapte bune sau urmând un sistem de reguli. De fapt, este imposibil să trăiești o viață sfântă în timp ce inima este neconvertită. Pavel ne spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7,8).
Când părea că întunericul nopții copleșise Anglia, Dumnezeu a ridicat reformatori care au avut un rol esențial în restaurarea în biserică a învățăturii biblice ce spune că mântuirea este obținută prin credința în Isus, nu prin faptele noastre bune. Acești bărbați, John și Charles Wesley, împreună cu prietenul lor George Whitefield, nu au înțeles la început că mântuirea este un dar gratuit. Ei fuseseră învățați că bunăvoința lui Dumnezeu putea fi câștigată printr-o viață virtuoasă și urmând regulile bisericii lor. Observați ce au făcut drept urmare.
„Convinși de nevoia sfințeniei inimii, cât și de corectitudinea conduitei exterioare, ei au început cu entuziasm să ducă o nouă viață. Prin cele mai conștiincioase și evlavioase eforturi, ei se străduiau să supună relele inimii firești. Duceau o viață de renegare de sine, binefacere și umilință, respectând cu mare strictețe și exactitate orice regulă care credeau că poate fi folositoare pentru obținerea a ceea ce doreau atât de mult – acea sfințenie care putea să le asigure bunăvoința lui Dumnezeu” („Tragedia veacurilor”, pp. 257, 258).
Acești bărbați erau priviți drept fanatici religioși. Unii rânjeau și îi numeau „clubul sfinților”. Wesley însă era hotărât într-o singură privință. Indiferent cât o să-l coste, el dorea să fie mântuit și să aibă parte de bunăvoința lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor neobosite, nu a reușit să-și purifice inima.
„Dar nu și-au atins scopul propus. Inutile au fost eforturile lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeași luptă pe care o dusese Luther în chilia din Erfurt. Era aceeași întrebare care îi torturase sufletul: «Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?» (Iov 9:2)” (Ibid.).
Voi cum vedeți lucrurile? Încercați să obțineți neprihănirea prin propriile eforturi? Sau ați aflat secretul pe care Wesley nu-l descoperise încă?
