[marți, 1 februarie] Pastorul adolescent
Vecinul pentru care lucram mi-a dat o vestă și o pereche de pantaloni, uzați parțial; fiind însă un bărbat mult mai înalt decât mine, acești pantaloni, chiar și după ce i-am scurtat cu câțiva centimetri, erau departe de a mi se potrivi. Ca înlocuitor pentru frac, fratele meu mi-a dat un pardesiu cu pieptar dublu, care fusese tăiat.
Cu această îmbrăcăminte caraghioasă și cu un dolar în buzunar, m-am hotărât să merg într-o zonă unde nu eram cunoscut pentru a încerca să predic. Dacă eșuam, prietenii mei nu aveau să știe asta; dacă reușeam, aveam să iau reușita drept dovadă că era datoria mea să predic.
Într-o zi, Caleb Broughton a venit la mine și m-a întrebat cum mă gândeam să-mi petrec iarna aceea. Tânjeam după o ocazie prin care să-mi fac cunoscute sentimentele, dar nu îndrăzneam să spun nimic de frică să nu greșesc. „M-am gândit că Domnul vrea să predic, dar poate mă înșel”, am spus.
„Mulțumește-I Domnului, frate John!”, a exclamat. „Te urmăresc de mult timp și mi se pare că este de datoria ta să predici. Voi face tot ce pot ca să te ajut.” După aceea, mi-a dat o bancnotă de trei dolari – primul meu dar primit pentru un astfel de scop. Această întâmplare a ajuns și la alți adventiști și cei mai mulți dintre ei au fost de acord cu ideea ca eu să merg să predic.
Chiar după Crăciunul din 1848, m-am dus cu trenul la Rochester, am mers 12 mile până la Adams Basin, mi-am petrecut noaptea la fratele meu, apoi am mers la Kendall Corners, unde nu cunoșteam pe nimeni. Având asupra mea cărți în valoare de cinci dolari, ce mi-au fost încredințate ca să le vând și să folosesc încasările, m-am apropiat de locul acela și mi-am înălțat inima către Dumnezeu, astfel încât El să deschidă calea.
„Puteți să-mi spuneți dacă în satul acesta trăiește vreun adventist?”, am întrebat un bărbat ce stătea lângă casă.
„Da”, a răspuns, „în casa aceea se găsesc niște milleriți cu numele de Thompson”.
Când m-am prezentat ca fiind pastor adventist, m-au primit bucuroși și m-au studiat curioși cu privirile. Îmi era teamă că mă vor întreba de cât timp predicam, dar nu s-a întâmplat asta. M-au făcut oricum să-mi fie jenă când s-au oferit să-mi ia haina, deoarece a trebuit să le spun că este singura haină pe care o aveam.
M-am dus la păstorul baptist și la administratorii Bisericii Baptiste și am reținut biserica pentru trei seri, apoi mi-am făcut programarea pentru 2 ianuarie la școală și la poștă. În curând, a început să se vorbească în jur despre un băiat care urma să predice.
Seara, am găsit biserica plină ochi. Am cântat, m-am rugat și am cântat din nou. Am vorbit despre căderea omului. În loc să-mi fie rușine, așa cum m-am temut inițial, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a coborât peste mine și am vorbit fără probleme. A doua zi dimineață mi s-a spus că în noaptea dinainte fuseseră prezenți șapte predicatori.
În seara următoare, locul a fost din nou aglomerat. Presupun că ceea ce-i atrăgea era curiozitatea de a asculta un băiat predicator fără barbă, căci nu aveam nici măcar șaptesprezece ani. La finalul predicii, pastorul baptist s-a ridicat și a menționat că în seara următoare va începe o serie de ore de cântat, așa că întâlnirile mele trebuiau să se încheie. Apoi, domnul Thompson (fiul bărbatului unde mă cazasem) s-a ridicat și a spus: „Domnule Loughborough, aceste ore de cântat au fost gândite ca să pună punct întâlnirilor organizate de tine. Eu locuiesc în districtul școlii, la 5 mile sud de aici. Avem o școală mare, iar eu sunt unul dintre administratori. Ne-am consultat în privința acestei chestiuni și te invit să vii să ții întâlnirile acolo cât de mult timp vrei. Casa mea este în apropiere și ești bine-venit să stai la mine.”
I-am mulțumit din inimă și i-am spus: „Vă rog să răspândiți vestea că mâine seară am programat să vorbesc în școala dumneavoastră.”
