[marți, 11 ianuarie] Miracole din viața mea – partea 3

O dorință de salvare

În timp ce mergeam la biserică, într-o duminică din luna decembrie în anul 1843, sora mea mi-a spus: „John, nu ești bucuros?! Anul acesta va începe mileniul!” Nu mai auzisem acel cuvânt mare înainte.

„Ce este mileniul?” am întrebat-o.

„Ei bine”, a început să-mi spună, „lumea ajunge la sfârșit și Isus Se va întoarce. Cei răi vor fi distruși, iar pământul va deveni cum l-a făcut Dumnezeu la început.”

„De unde știi?” am întrebat-o.

„Biblia ne învață așa”, mi-a răspuns. „Săptămâna asta o să-l ascultăm pe un bărbat pe nume Adams, care vine să predice despre asta.”

Pe mine veștile nu m-au mulțumit, așa cum s-a întâmplat cu ea. Bunicul m-a trimis prin vecinătate să răspândesc vestea. Mulți dintre vecini arătau triști; și eu eram destul de trist, căci mă gândeam că nu sunt pregătit și o să ard veșnic în iad pentru păcatele mele.

După prezentarea fratelui Adams, a urmat o a doua serie ținută de fratele Barry. Pe atunci, Victor nu era decât un orășel cu 300 de locuitori, dar în acea biserică metodistă încăpeau ușor 1 000 de oameni. Nu numai că era în întregime plină în fiecare seară, dar toate camerele de închiriat erau ocupate. Aceste prezentări despre profeții și semnele timpului, amestecate cu îndemnurile de a-L căuta pe Dumnezeu, creau un interes profund. Am reușit să particip la una dintre prezentările fratelui Barry. Întâlnirea a fost deschisă cu intonarea unui imn neobișnuit. Dintr-un colț al camerei se auzi o voce limpede și muzicală cântând: „Hei, tu, de unde vii?”, iar din colțul opus sosi răspunsul melodios: „Vin din tărâmul Egiptului.” După aceea, urmă întrebarea: „Hei, tu, și unde te îndrepți?”, și răspunsul: „Mă îndrept spre țara Canaan.” Apoi, din toate colțurile se auzi un cor complet:

„Oh, Canaan, luminos Canaan!

Mă îndrept spre țara Canaan.

Oh, Canaan este casa mea veselă;

Mă îndrept spre țara Canaan.”

În aceeași manieră, se auziră apoi întrebările despre căpetenie, conducător, pasageri etc. Pe cât de simple erau aceste cuvinte, pe atât de mare era puterea lui Dumnezeu care a cuprins locul, iar oamenii aveau ochii în lacrimi.

Fratele Barry a citat din Apocalipsa 14: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.” Deasupra și în spatele amvonului atârna un panou cu imagini din cărțile Daniel și Apocalipsa. Ah, ce respect solemn părea să predomine! Biserica era plină în întregime și cu toții ascultam cu sufletul la gură.

La finalul predicii, numeroși oameni au mers în față pentru rugăciune. Eu mi-am ocupat locul printre căutători, dornic să fiu gata să-L întâlnesc pe Domnul în pace.

La urmă, un bărbat mi-a spus: „Ei bine, Johnnie, mă bucur că ai decis să fii un băiat cuminte.” M-am simțit dezamăgit. Tânjeam după cineva care să mă ajute să caut și să intru în grațiile unui Dumnezeu teribil și mânios, așa cum mi-l imaginasem eu, care va fi mulțumit să mă distrugă. Nu aveam nici măcar doisprezece ani.

Când am ieșit din biserică, am rămas ciudat de uimiți de o dungă de lumină albă, cam la fel de lată ca luna plină, ce se întindea pe cer de la sud-vest la nordest. Acea minunată dungă de lumină a ținut toată noaptea și chiar și noaptea următoare.

Ca urmare a predicilor, bunicul meu, întreaga lui familie și sute de alți oameni au crezut doctrina. Obișnuiau să aducă acasă cărți și reviste, precum Semnele Timpului și Vocea Adevărului. Le citeam cu nerăbdare și le duceam și la vecini. După predicarea doctrinei advente a urmat o mare redeșteptare.

În ziua când Domnul era așteptat să vină prima dată, în primăvara anului 1844, am lucrat la tăiatul lemnelor. Mă uitam frecvent în sus ca să văd dacă nu cumva sosea Domnul. Eram foarte speriat că o să vină în ziua aceea, deoarece credeam că nu sunt gata. Chiar dacă ziua a trecut și El nu a venit, nu mi-am pierdut dorința de a fi salvat. (de John N. Loughborough)