[marți, 4 ianuarie] Miracole din viața mea – partea 2

Acasă la bunicul meu

În timpul verii din 1839, tatăl meu avea șaptesprezece oameni angajați. Pe lângă afacerea cu dulapuri și scaune, mai construia case și motoare puternice pentru mașinile de treierat. De asemenea, era singurul care făcea coșciuge pe o distanță destul de mare de jur împrejur.

Pe lângă toate afacerile de care se ocupa, petrecea aproape fiecare duminică ținând întâlniri în Biserica Metodistă. Câteodată, sosind acasă la ora 11 noaptea, descoperea că trebuia să onoreze pentru a doua zi comanda unui coșciug, iar restul nopții și-l petrecea lucrând la el.

În ciuda faptului că era un bărbat cu o constituție viguroasă și avea doar 35 de ani, nu a fost nimic neobișnuit că, în luna septembrie, a fost doborât la pat de febra tifoidă. Îi rămăsese puțină forță vitală ca să alunge boala din organism. Acelea erau zilele când fiecare afecțiune era tratată prin luarea de sânge și administrarea dozelor de calomel. Pacienții nu aveau voie să bea niciun pic de apă și nici să respire aer curat. Când mă gândesc cum a fost tratat tatăl meu de doctorul din timpul acela, nu e nicio mirare că a murit. La înmormântarea tatălui meu au participat aproximativ 2 000 de oameni, aproape toți fiind îndoliați. Mi-am iubit enorm tatăl! Văzându-l acoperit de țărâna rece, am început să realizez că nu aveam să-l mai văd. Cu inima întristată, m-am dus să locuiesc cu bunicul meu, care era un lider de marcă
metodist.

În gospodăria bunicului meu, pe lângă sacrificarea unei vaci în fiecare toamnă, tăiau și trei porci grași. Din aceste animale ne aprovizionam cu carne. Bineînțeles, carnea proaspătă de vită era în dietă doar pentru câteva zile, iar după aceea treceam la carne conservată și la carne afumată uscată. Carnea de porc făcea parte din dieta standard, iar toată grăsimea era folosită din belșug la prepararea prăjiturilor, aluaturilor de plăcintă etc.

Alimentele din carne erau articole nelipsite din dietă de trei ori pe zi. La micul dejun, mâncam carne de porc prăjită, cu cafea Java, la cină, carne de porc fiartă, iar dacă iahnia de fasole era inclusă în meniu, nu era bună de mâncat fără o bucată frumoasă de carne de porc pusă deasupra. La masa de seară, mâncam carne de vită uscată sau șuncă, iar prăjiturile aveau atât de multă grăsime încât aproape că o puteai stoarce afară din compoziție. Ca aperitiv, aveam muștar, murături, hrean și oțet din mere înțepător.

Bunicul era un creștin devotat, care își trăia religia înaintea tovarășilor lui. În acele zile nu era popular să fii metodist, iar unii dintre vecinii noștri universaliști obișnuiau să recurgă la ridiculizări și șicane mărunte, enervante.

Când ne întorceam acasă de la biserică, găseam câteodată bucăți din gard dărâmate și vitele împrăștiate în câmpul cu grâne. Bunicul știa bine cine făcea răutățile, căci îi vedea rânjind când aduna vitele și când ridica gardul înapoi duminica, dar nu spunea nimic.

Într-o zi de vară, când familia se întorcea acasă, bunicul a fost uimit să-și vadă cireșii săi frumoși, dezbrăcați de crengile încărcate cu cireșe. Multe săptămâni mai târziu, acestea au fost descoperite la o jumătate de milă depărtare, în adâncul pădurii. Bunicul nu a spus nimic, ci s-a rugat pentru vrăjmașii lui.

În mijlocul acestor incidente derutante, bunicul căuta harul de a îndura persecuția fără să se plângă. „E un drum lung fără întoarcere”, obișnuia să spună, folosind o expresie favorită. Se aștepta ca după o vreme să aibă parte de un răgaz, care în cele din urmă a venit într-un mod foarte aparte.

În partea din spate a fermei lui se găsea un câmp lung de zece acri, plin cu grâu aproape copt. Vrăjmașii lui s-au gândit să-i facă în ciudă tăind grâul înainte să fie copt în întregime, presupunând că îi vor face o mare pagubă. Așadar, duminică, în timp ce familia era la adunare la o distanță de trei mile, acești oameni dușmănoși au venit și au tăiat tot câmpul de zece acri cu grâu, grâul lăsându-l în brazde la pământ.

Nu aveau nici cea mai mică idee că în loc să-i facă un neajuns bunicului, i-au făcut o favoare. Bunicul se hotărâse ca în anul acela să taie grâul înainte să fie suficient de copt. Ceea ce dușmanii lui nu știau era că el angajase deja doi bărbați să vină luni să ajute la secerișul câmpului de grâu. Spre surpriza lor, au descoperit că recolta de pe toți cei zece acri de grâu zăcea întinsă pe brazde!

Zâmbind, bunicul spuse: „Ei bine, cred că diavolul s-a depășit pe sine de data asta.” Ca urmare a seceratului timpuriu, grâul lui a fost cel mai bun din zonă. Această întâmplare a pus punct opoziției acelor oameni. În ultimele lui zile, dacă se găsea cineva să spună ceva împotriva lui Nathan Loughborough, foștii săi opozanți erau gata să vorbească despre meritele lui. (de John N. Loughborough)