[marți, 28 decembrie] Miracole din viața mea – Primii mei ani

Mai multe persoane mi-au solicitat să prezint câteva amintiri din primii mei ani și din manifestările faptelor Domnului față de poporul Său. Fiind familiarizat cu mișcarea adventistă din 1843–1844 și proclamând doctrina din 2 ianuarie 1849, consider că este o plăcere „să vorbesc despre lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit”. Mai întâi voi atrage atenția asupra unor lucruri din primii ani ai vieții mele.

M-am născut în Victor, N.Y., pe data de 26 ianuarie 1832. Tatăl meu era un sincer predicator metodist local. Când aveam trei ani, domnișoara Bibbins a deschis o școală pentru prichindei într-una din sălile de clasă ale bisericii metodiste din localitate. În ultima zi de școală, am fost duși cu toții în sanctuarul unde părinții noștri, precum și alți oameni, se adunaseră să asculte recitaluri. Printre ceilalți, am fost chemat și eu să țin primul discurs public din viața mea, constând într-o scurtă poezie pe care o învățasem.

În zilele copilăriei noastre, părinții își duceau odraslele la „sărbătorile iubirii” și la programele de părtășie ale bisericii. Îmi amintesc bine cum, pe măsură ce erau prezentate mărturiile, acestea erau umezite cu lacrimi și însoțite de strigăte de laudă ce ne emoționau inimile tinere. Îmi mai amintesc și cât de simplu și de îngrijit se îmbrăcau oamenii, fără să afișeze bijuterii.

În acele zile, aceia care urmau să participe la comuniune primeau un bilet de la liderul clasei. O femeie nu a primit bilet pentru că purta aur. La puțin timp după aceea, fiica ei a fost exclusă din biserică pentru că a participat la un bal. Sărmana fată! În urma acelei nopți de dans a răcit grozav, s-a îmbolnăvit și a murit. La înmormântarea ei, pastorul a exprimat unele îndoieli în privința acceptării ei de Domnul.

Odată, pe când tatăl meu lucra la construcția unei case, muncitorii voiau să mute o grămadă mare de pietre de partea cealaltă a gardului. Unchiul meu, care era unul dintre tâmplari, mi-a spus că, dacă le voi muta cu mica mea roabă, voi găsi o monedă de șase pence (doisprezece cenți jumătate) sub ultima piatră. Bineînțeles, am muncit din greu să ajung la ultima piatră și, evident, am găsit dedesubt moneda promisă. Știam foarte bine că unchiul meu a trebuit să-mi distragă atenția chiar înainte să culeg ultima piatră.

Interesant este însă cum am folosit moneda. În vremea aceea, metodiștii făceau lucrare misionară pe coasta de vest a Africii. Cu un real interes, am decis că ar trebui să cumpăr cu moneda mea de șase pence un Nou Testament pentru un sărman băiat păgân. În săptămâna aceea, la casa pastorului urma să aibă loc o întâlnire pentru oamenii care voiau să aducă haine, bani și altele pentru a fi trimise în Africa. În ziua întâlnirii misionare, am fost trimis la magazin să cumpăr unele articole. Nu știu dacă voia să mă testeze sau nu, însă negustorul mi-a arătat câteva lucruri pe care știa că le iubesc și s-a oferit să mi le vândă cu prețul de șase pence. În sufletul meu s-a dat o luptă dacă să le cumpăr sau nu. Apoi m-am gândit la sărmanii păgâni și am ieșit din magazin în fugă. M-am grăbit să ajung la casa pastorului chiar când se adunau oamenii și i-am dat moneda de șase pence, spunând: „Vreau să trimit un Nou Testament sărmanilor păgâni.” După aceea, am plecat spre casă la fel de brusc cum apărusem. Când ieșeam, l-am văzut pe pastor ținând în mână moneda și vorbind oamenilor. Unii dintre ei lăcrimau. Îmi imaginez că a făcut ca moneda mea de șase pence să valoreze mai mult de doisprezece cenți și jumătate. Știu că după aceea am fost foarte fericit.

În iarna anului 1837, în noaptea de dinaintea celei de-a șasea aniversări, pe cer s-a văzut o imagine terifiantă ce a ținut toată noaptea. Era manifestarea înflăcărată a aurorei boreale. Vecinii de vizavi îi luaseră pe tata și pe mama într-o călătorie cu sania pentru a petrece seara alături de o altă familie aflată la două mile distanță. Două fete din familia vecinului și domnișoara Horton, în vârstă de 18 ani, au venit să petreacă noaptea cu noi, copiii. Pe la ora șapte, în timp ce ne bucuram de jocurile noastre copilărești, s-a văzut dintr-odată fulgerarea unei lumini roșii. „A luat foc casa!”, a strigat fratele meu și ne-am grăbit cu toții să ieșim pe ușă afară. Dar ce priveliște ne-a întâmpinat! Cerul întreg avea înfățișarea unei flăcări ce se contopea cu norii tulburi. Imaginea reflectată pe zăpadă era cea a unor valuri de foc ce se rostogoleau de pe coline.

Până și domnișoara Horton a rămas înmărmurită și a strigat: „Este sfârșitul lumii!” Părinții noștri, care ne anticipaseră groaza, s-au întors curând ca să ne risipească temerile. Unii vecini au stat treji toată noaptea pentru a urmări măreția în continuă schimbare a fenomenului. Aurora a fost vizibilă în toate teritoriile de atunci ale Statelor Unite. (de John N. Loughborough)