[marți, 2 noiembrie] Calea cea strâmtă

Partea 2

Am observat că frumosul zid alb era pătat cu sânge. Am simțit părere de rău să văd zidul astfel pătat. Însă acest simțământ nu a durat decât o clipă, pentru că imediat m-am gândit că totul era așa cum trebuia să fie.

Cei care veneau după noi aveau să știe că alții au trecut înaintea lor pe cărarea îngustă și dificilă și vor ajunge la concluzia că, dacă alții au fost în stare să urmeze pe această cale, și ei vor fi în stare. Și când sângele se va scurge din picioarele lor rănite, ei nu vor leșina de descurajare, ci, văzând sângele pe perete, vor ști că și alții au suportat aceeași durere. În cele din urmă, am ajuns la o prăpastie largă, la marginea căreia cărarea noastră s-a sfârșit. Acum nu mai era nimic să ne călăuzească picioarele, nimic pe care să ni le odihnim. Nu ne mai puteam sprijini pe nimic altceva, decât pe funii, care crescuseră în grosime, până când ajunseseră la fel de mari ca trupurile noastre. Aici, pentru o vreme, am rămas dezorientați și neliniștiți. Am întrebat cu șoapte înfricoșate: „De ce este prinsă funia?” Soțul meu era chiar în fața mea. De pe fruntea lui se scurgeau picături mari de sudoare; venele de la gât și de la tâmple deveniseră de două ori mai groase decât de obicei și de pe buze îi ieșeau gemete înăbușite, chinuitoare Picături de sudoare se prelingeau și de pe fața mea și simțeam un chin sufletesc, un zbucium, cum nu mai simțisem niciodată mai înainte. În fața noastră stătea o luptă teribilă. Dacă aveam să dăm greș aici, toate dificultățile călătoriei fuseseră îndurate în zadar.

În fața noastră, pe marginea cealaltă a prăpastiei, era un câmp frumos, cu iarbă verde, înaltă cam de cincisprezece centimetri. Nu puteam să văd soarele, dar raze de lumină strălucitoare și blânde, sclipind în auriu și în argintiu, luminau acest câmp. Nimic din ceea ce văzusem pe pământ nu se putea compara în frumusețe și în splendoare cu acest câmp. Dar oare vom reuși să ajungem acolo? ne întrebam neliniștiți. Dacă funia se rupea, trebuia să pierim. Din nou, în șoapte chinuite, s-au auzit cuvintele: „Ce ține funia?” Pentru o clipă, am ezitat să îndrăznim. Apoi, am exclamat: „Singura noastră speranță este să ne încredem pe deplin în funie. De ea am depins tot drumul acesta dificil. Nu ne va lăsa tocmai acum”. Încă ezitam, cuprinși de întristare. Apoi, au fost rostite cuvintele: „Dumnezeu este Cel care ține funia. Nu trebuie să ne temem”. Aceste cuvinte au fost apoi repetate de cei din spatele nostru, însoțite de altele: „El nu ne va lăsa. El ne-a adus până aici în siguranță”.

Atunci, soțul meu s-a avântat, prins de funie, pe deasupra abisului și a ajuns în minunatul câmp de pe partea cealaltă. Eu l-am urmat imediat. Și, oh, ce simțământ de ușurare și de recunoștință față de Dumnezeu am simțit! Am auzit glasuri care înălțau laude triumfătoare la adresa lui Dumnezeu. Eram fericită, pe deplin fericită. M-am trezit și am descoperit că, din cauza stării de încordare în care fusesem cât timp traversasem drumul acela dificil, fiecare nerv al corpului meu părea că tremură. Visul acesta nu are nevoie de niciun comentariu. El a lăsat o asemenea impresie asupra mea, încât probabil că fiecare amănunt din el va rămâne viu înaintea mea cât timp voi mai avea memorie. (Final) – „Mărturii pentru biserică”, vol. 2, pp. 596, 597