[marți, 26 octombrie] Calea cea strâmtă —partea 1

În timp ce mă găseam în Battle Creek, în august 1868, am visat că eram cu o mare grupă de oameni. O parte din această adunare era gata pregătită pentru călătorie. Noi aveam o căruță cu încărcătură grea. În timp ce călătoream, drumul părea că urcă. De una dintre părțile acestui drum era o prăpastie adâncă; de cealaltă parte, era un zid alb, înalt și neted, ca finisajul întărit pe pereții camerelor sclivisite.

Pe măsură ce călătoream, drumul devenea mai îngust și mai râpos. În unele locuri, el părea atât de îngust, încât am tras concluzia că nu puteam călători mai departe cu căruțele încărcate. Am deshămat caii de la căruțe, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai și am călătorit mai departe călare.

Pe când călătoream, cărarea continua să se îngusteze. Eram obligați să ne strângem aproape de zid, spre a ne apăra de cădere de pe drumul îngust în prăpastia stâncoasă. În timp ce făceam acest lucru, bagajul de pe cai se presa de perete și făcea ca noi să ne înclinăm spre prăpastie. Ne temeam să nu cădem și să fim făcuți bucăți de stânci. Atunci am desfăcut bagajul de pe cai și el a căzut în prăpastie. Am continuat să călătorim călare, temându-ne teribil, când am ajuns la cele mai înguste locuri din drum, să nu ne pierdem echilibrul și să cădem. În astfel de momente, se părea că o mână a luat frâul și ne-a condus peste drumul cel periculos.

Pe măsură ce drumul devenea tot mai îngust, am hotărât că nu mai puteam merge, în siguranță, călare, am lăsat caii și am mers pe jos, pe un singur rând, unul mergând pe urmele celuilalt. În acest loc, de pe vârful peretelui alb și curat au fost lăsate în jos funii mici; acestea au fost grabnic apucate spre a ne ajuta să ne păstrăm echilibrul pe cale. În timp ce călătoream, funiile se mișcau, mergând alături de noi. În cele din urmă, calea a devenit atât de îngustă, încât am tras concluzia că putem călători mai în siguranță fără ghete, așa că le-am scos din picioare și am mers o oarecare distanță fără ele. Curând s-a hotărât că puteam călători mai în siguranță fără ciorapi; aceștia au fost scoși și am călătorit mai departe cu picioarele goale.

Apoi, ne-am gândit la cei care nu erau obișnuiți cu lipsuri și cu greutăți. Unde erau aceștia acum? Ei nu erau în grupă. La fiecare schimbare, unii au rămas în urmă și au continuat drumul numai cei care erau obișnuiți să îndure greutăți. Lipsurile drumului i-au făcut pe aceștia și mai dornici să stăruie până la sfârșit.

Pericolul de a cădea de pe cale a crescut. Ne-am strâns aproape de zidul alb, totuși nu ne puteam pune picioarele complet pe cale, pentru că aceasta era prea îngustă. Apoi, ne-am atârnat cu aproape întreaga greutate de funii, exclamând: „Suntem ținuți de sus! Suntem ținuți de sus!” Aceleași cuvinte au fost rostite de toată grupa de pe calea cea îngustă.

Când am auzit sunetele de orgie și de veselie care păreau că vin din abisul de jos, ne-am înfiorat. Am auzit înjurături murdare, glume proaste, cântece vulgare, josnice. Am auzit cântec de război și cântec de dans. Am auzit muzică instrumentală și râsete puternice, amestecate cu blesteme și strigăte de groază și de jale amară, și eram mai preocupați ca niciodată să ne menținem pe calea cea îngustă și grea. Mare parte din timp, am fost siliți să atârnăm toată greutatea noastră de funiile care creșteau în grosime, pe măsură ce progresam. (Va continua) – „Mărturii pentru biserică”, vol. 2, pp. 594-596