Partea I: PRIVIRE GENERALĂ

Textul-cheie: Apocalipsa 5:5,6
Pasajul studiat: Ne vom concentra atenția aici asupra viziunii din Apocalipsa 4 și 5 (Apocalipsa 4:1–5:14).

Introducere: Pasajul analizat este format din două părți. Prima parte conține descrierea generală a închinării din cer înaintea Celui care stă pe tron, Dumnezeu Tatăl (Apocalipsa 4:1-11). În al doilea rând, în sala tronului din cer intervine un moment de criză, care este însă rezolvat prin apariția Mielului, Isus Hristos (Apocalipsa 5:1-14).

Temele studiului:

I. Este Apocalipsa 4 o descriere generală a închinării din cer sau un eveniment excepțional?
Detaliile din text ne oferă răspuns la această întrebare.

II. Conceptul biblic de închinare
Închinarea nu ne are în centru pe noi, sentimentele sau îndatoririle noastre. Închinarea este adorarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu ca recunoaștere a ceea ce a făcut El.

III. Identitatea celor douăzeci şi patru de bătrâni
Bătrânii nu sunt îngeri, ci reprezentanții poporului lui Dumnezeu.

IV. Semnificația sulului sigilat
Sulul sigilat reprezintă planul de mântuire.

V. Vrednicia Mielului
Mielul este singurul vrednic să deschidă sulul, deoarece El este și om, și Dumnezeu.

VI. Succesiunea celor cinci imnuri (Apocalipsa 4:8,11; 5:9,10,12,13)
Modul în care se succed imnurile pune în evidență divinitatea Mielului.

VII. Conflictul cosmic
Fundalul pe care se desfășoară această scenă din cer este conflictul în desfășurare.

Aplicația pentru noi: Participanții sunt invitați să reflecte la implicațiile aceste viziuni cerești asupra închinării pe pământ și asupra concepției despre Sabat.

Partea a II-a: COMENTARIU

În deschiderea capitolului 4, Ioan este invitat pentru prima oară să se suie în cer (Apocalipsa 4:1). Capitolul 4 oferă o descriere generală a închinării neîntrerupte din cer (vezi dovezile textuale de la tema 1 de mai jos), în care Dumnezeu Tatăl primește închinare fiindcă El este Creatorul (vers. 11). Însă capitolul 5 descrie un eveniment excepțional pe care Ioan nu îl înțelege: o problemă foarte dificilă pe care se pare că nimeni nu o poate rezolva (Apocalipsa 5:1-4). Însă ea se rezolvă prin apariția Mielului, Dumnezeul-om Isus Hristos (vezi tema 5 de mai jos). El primește închinare pentru că a fost înjunghiat, iar jertfa Sa a pus capăt crizei din univers (vers. 5-14).

Temele principale ale studiului 4 pe larg:

I. Este Apocalipsa 4 o descriere generală a închinării din cer sau un eveniment excepțional?

Dovezi că Apocalipsa 4 nu este un eveniment excepțional, ci o descriere generală a închinării din cer: (1) Tronul din versetul 2 nu a fost aşezat la momentul acela în cer, ci „era pus” deja acolo (în greacă, keitai, la imperfect). (2) Cântatul din versetul 8 nu este un episod singular, ci are loc „zi și noapte”. (3) Cântatul celor patru făpturii vii se repetă fără încetare („când” din versetul 9 se traduce literal prin „ori de câte ori”).

II. Conceptul biblic de închinare

În Apocalipsa 4:11, motivul închinării este faptul că Dumnezeu a creat toate lucrurile. În Apocalipsa 5:9, Mielului I se aduce închinare pentru că a fost înjunghiat. În Apocalipsa 11:17, lui Dumnezeu I se aduce închinare pentru că a început să împărățească. În toate aceste trei versete, cuvântul „căci” („că”) redă termenul grecesc hoti, care introduce o explicație despre motivul unei acțiuni. Dumnezeu primește închinare pentru ceea ce a făcut. În întreaga Biblie, închinarea înseamnă să vorbești, să cânți și să repeți ce a făcut Dumnezeu (Deuteronomul 26:1-11; Psalmii 66:3-6; 78:5-15; 111:4). Ea include chiar și reprezentarea evenimentelor de la cruce prin botez (Romani 6:3,4) și prin Cina Domnului (1 Corinteni 11:26). În Biblie, închinarea nu este despre noi, despre sentimentele noastre sau despre îndatoririle noastre. Închinarea este un mod de a recunoaște ce a făcut Dumnezeu.

III. Identitatea celor 24 de bătrâni

Studiul notează că în Biblie numărul 12 este de multe ori un simbol al poporului lui Dumnezeu și că cei 24 de bătrâni de bătrâni ar putea fi reprezentanții poporului lui Dumnezeu, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. Spațiul însă nu a permis menționarea celui mai important argument biblic pe care se sprijină aceste afirmații. În Matei 19:28, Isus le spune ucenicilor că ei aveau să stea pe 12 scaune de domnie și că aveau să judece cele 12 seminții ale lui Israel. Versetul acesta face legătura dintre numărul 12 şi diferite elemente care sunt în număr de 12: scaune de domnie, apostoli și semințiile lui Israel. În Apocalipsa 21:12, numele celor 12 seminții sunt scrise pe porțile Noului Ierusalim, iar numele celor 12 apostoli sunt scrise pe cele 12 temelii ale cetății (Apocalipsa 21:14). Numărul 24 înseamnă 12 plus 12, cum apare în Apocalipsa 21. În Apocalipsa 7:4-8, poporul lui Dumnezeu este reprezentat prin numărul 144 000, care înseamnă 12 înmulțit cu 12 și înmulțit apoi cu 1 000. Întâlnim din nou pătratul lui 12 în înălțimea zidurilor din Noul Ierusalim, 144 de coți (Apocalipsa 21:17). De aceea, cea mai plauzibilă explicație este că cei 24 de bătrâni sunt reprezentanții poporului lui Dumnezeu din Vechiul și din Noul Testament.

IV. Semnificația sulului sigilat

Întreabă-i pe participanți ce ar putea fi sulul sigilat din Apocalipsa 5. Pe baza dovezilor biblice, sulul acesta ar putea fi un testament sau o ultimă dorință, constituția Israelului (Deuteronomul), un raport al istoriei umane, emblema dreptului Mielului de a domni, un raport al faptelor oamenilor, cartea vieții sau o listă cu răsplătirile și pedepsele pentru comportamentul oamenilor (judecata). Pornind de la un comentariu făcut de Ellen G. White într-o scrisoare, studiul susține că sulul conține istoria providenței lui Dumnezeu și istoria profetică a națiunilor și a bisericii. Apoi conchide că sulul sigilat reprezintă planul de mântuire. Ioan plânge (Apocalipsa 5:4) pentru că planul de mântuire nu poate fi pus în aplicare decât dacă se găsește cineva vrednic să deschidă sulul.
De unde știm că această carte (vers. 2; în greacă, biblion) este un sul și nu o carte, așa cum avem noi astăzi? Același termen apare în Apocalipsa 6:14, unde se spune că „cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul [biblion]”.

V. Numai Mielul poate să deschidă cartea

Doar Mielul este vrednic să deschidă sulul (vers. 5,6). În acest capitol, sunt amintite două calități-cheie ale Sale. El a fost junghiat, fapt ce indică natura Sa umană. Dar Mielul primește închinare odată cu Cel ce stă pe tron (vers. 13), fapt ce indică natura Sa divină. Dumnezeul-om este unic în întreaga istorie. Dintre toate ființele (vezi Ioan 1:3,14), doar omul Isus putea dezvălui complet caracterul lui Dumnezeu și doar El putea ispăși păcatul omului, pentru că El era perfect egal cu Dumnezeu. În substratul acestei viziuni simbolice găsim învățătura profundă că Isus Hristos are două naturi distincte, este om și Dumnezeu.

VI. Cele cinci imnuri (Apocalipsa 4:8,11; 5:9,10,12,13) evidențiază divinitatea Mielului

Divinitatea lui Hristos este evidențiată prin modul în care se succed cele cinci imnuri din viziune. Primele două Îi aduc laude Celui ce stă pe scaunul de domnie (Apocalipsa 4:8,11). Al treilea și al patrulea Îi aduc laude Mielului (Apocalipsa 5:9-12). Al cincilea, Îi aduce închinare atât Celui ce stă pe scaunul de domnie, cât și Mielului (vers. 13). Imnul al cincilea constituie apogeul – Mielul ia loc alături de Tatăl pe scaunul Său de domnie și este aclamat de întregul univers.
Mai există un mijloc prin care aceste imnuri pun în evidență imnul al cincilea. El constituie apogeul unui grandios crescendo. Primul imn este cântat de cele patru făpturi vii, iar al doilea, de cei 24 de bătrâni (Apocalipsa 4:8,11). Al treilea este cântat de cele patru făpturi vii împreună cu cei 24 de bătrâni (Apocalipsa 5:9,10). Al patrulea imn este cântat de peste 100 de milioane de îngeri (vers. 11,12). Al cincilea imn este cântat de toate făpturile din univers (Apocalipsa 5:13). Prin urmare, imnul al cincilea constituie apogeul unui măreț crescendo, când atenția tuturor este îndreptată către tron și toți recunosc divinitatea Mielului.

VII. Conflictul cosmic este fundalul nedezvăluit pe care se desfășoară această scenă din cer.

Este surprinzător că Satana nu apare deloc în Apocalipsa 4 și 5, deși scena din cer trebuie să aibă legătură cu conflictul cosmic (Satana este menționat pentru prima oară în contextul trâmbiței a cincea – Apocalipsa 9:11). Însă rolul lui în Apocalipsa 4 și 5 este clarificat în Apocalipsa 12:10, care redă succint scena din capitolul 5 din perspectiva întronării lui Hristos. Însă acolo momentul acesta este amintit împreună cu aruncarea lui Satana, „pârâșul fraților noștri”. Activitatea aceasta a lui Satana de a-i învinui pe copiii lui Dumnezeu se desfășoară „zi și noapte”, expresie care ne trimite cu gândul la Apocalipsa 4:8, unde cele patru făpturi vii cântă „zi și noapte” „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Satana nu apare în scena din capitolele 4 și 5 fiindcă a fost deja aruncat din cauza a ceea ce s-a petrecut la cruce.

Partea a III-a: APLICAȚIA PENTRU NOI

1. Pornind de la dovezile biblice cu privire la închinare prezentate la punctul 2 de mai sus, discutați despre modul cum se desfășoară un serviciu divin obișnuit în biserica voastră locală. Închinarea Îi este adusă lui Dumnezeu sau, dimpotrivă, îi evidențiază pe închinători? Se pune accent pe lucrările lui Dumnezeu (crearea lumii, jertfa pe cruce, îndemnurile zilnice ale Duhului Sfânt) sau, dimpotrivă, pe îndatoririle noastre? Înțelegerea și aplicarea acestor criterii constituie cheia manifestării puterii lui Dumnezeu în biserica locală. Dacă serviciile divine par lipsite de putere, aceasta se datorează faptului că Dumnezeu nu este prezent acolo. În timpurile biblice, când oamenii recapitulau ce a făcut Dumnezeu pentru ei în trecut, puterea manifestată de El înainte se revărsa și în momentul respectiv (2 Cronici 20:5-22; Daniel 9:15; 10:19-21). Închinarea nu este despre noi, ci despre Dumnezeu. Închinarea nu este ocazia de a ne spune unul altuia ce ar trebui să facem, ci de a ne reaminti unul altuia ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

2. Ce legătură există între Apocalipsa 4 și 5 și Sabat? Închinarea este adusă lui Dumnezeu și Mielului pentru crearea și răscumpărarea tuturor lucrurilor (Apocalipsa 4:11; 5:9,10). În Vechiul Testament, Sabatul este atât ziua de comemorare a creării lumii (Exodul 20:11), cât și a exodului, marea eliberare a israeliților (Deuteronomul 5:15). El ne îndreaptă privirea către marile lucrări ale lui Dumnezeu de la crearea lumii, de la exod și de la cruce. Păzirea lui nu are nicio tangență cu câștigarea de merite înaintea lui Dumnezeu. Când ne aducem aminte de ziua a șaptea, ne aducem aminte de lucrurile mărețe pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, iar rememorarea aceasta constituie fundamentul închinării autentice.