Studiul 10 majori complet (Unitatea și refacerea relațiilor)
[Sâmbătă, 1 dec] Unitatea și refacerea relațiilor
Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. (Romani 5:10)
După cum am văzut deja, relația dintre credincioși a fost încordată uneori, chiar și după Cincizecime. Din Noul Testament aflăm cum au procedat conducătorii și membrii bisericii în acele situații. Și ne sunt transmise lecţii extrem de valoroase pentru biserica de astăzi. El arată ce rezultate pozitive au aplicarea principiilor biblice și păstrarea unității în Hristos.
În studiul de săptămâna aceasta, vom discuta despre refacerea relațiilor dintre membrii bisericii și despre impactul acestor relații asupra unității noastre în Hristos. Duhul Sfânt lucrează la apropierea oamenilor de Dumnezeu și apropierea noastră unii de alții, la dărâmarea barierelor care ne despart de Dumnezeu și a barierelor care ne despart pe unii de alții. Pe scurt, cea mai mare dovadă a puterii Evangheliei nu este dată în primul rând de declarațiile bisericii, ci de modul ei de viață.
„Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35). Dacă nu avem această dragoste, discuțiile despre unitatea bisericii sunt fără rost.
[Duminică, 2 dec] Refacerea prieteniei
Pavel și Barnaba au dat mărturie despre Isus împreună. La un moment dat însă, au avut o divergență în legătură cu Ioan Marcu (Faptele 13:13; 15:36-39 ).
„Acest lucru l-a făcut pe Pavel ca, pentru un timp, să-l judece pe Marcu foarte nefavorabil, ba chiar cu asprime. Barnaba, pe de altă parte, era înclinat să-l scuze din cauza lipsei lui de experiență. El se temea ca nu cumva Marcu să părăsească lucrarea, pentru că vedea în el calități care aveau să-l facă potrivit a fi un lucrător folositor pentru Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 124–125
Dumnezeu îi folosise pe toți acești bărbați în lucrarea Sa și disensiunea trebuia rezolvată. Apostolul care predica despre har trebuia să-i arate har tânărului predicator care îl dezamăgise. Apostolul iertării trebuia să ierte. Ioan Marcu s-a dezvoltat sub îndrumarea lui Barnaba (Faptele 15:39) și se pare că, în cele din urmă, Pavel a fost impresionat de schimbarea lui.
1.Ce declarații ale lui Pavel arată că relația sa cu Ioan Marcu a fost refăcută și că și-a recăpătat încrederea în el?
Coloseni 4 10 Aristarh, tovarăşul meu de temniţă, vă trimite sănătate; tot aşa şi Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care aţi primit porunci… dacă vine la voi, să-l primiţi bine), 11 şi Isus, zis Iust: ei sunt din numărul celor tăiaţi împrejur, şi singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere.
2 Timotei 4 11 Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci el îmi este de folos pentru slujbă.
Deși puține, informațiile sunt clare. Pavel și-a recăpătat încrederea în Marcu. L-a recomandat cu căldură pentru modul în care a lucrat împreună cu el în biserica din Colose. Către sfârșitul vieții, a insistat ca Timotei să-l aducă la Roma, fiindcă era „de folos pentru slujbă” (2 Timotei 4:11). Lucrarea apostolului a avut de beneficiat de pe urma tânărului predicator, pe care este clar că l-a iertat. Bariera dintre ei a căzut și au putut să colaboreze la răspândirea Evangheliei. Toate neînțelegerile și justificările au fost lăsate în urmă.
De ce să-i iertăm pe cei care ne-au greșit sau ne-au dezamăgit? De ce iertarea nu include neapărat și refacerea relației? De ce nu e necesar să o includă?
[Luni, 3 dec] De la sclav la fiu
În timpul întemniţării în Roma, Pavel a cunoscut un sclav fugar, pe nume Onisim, al cărui stăpân îi era prieten şi era conducătorul bisericii din Colose. Epistola către Filimon este apelul adresat de Pavel acestui prieten de a-l reprimi cu bunătate pe sclav.
Pavel punea preţ pe relaţiile cu oamenii. El ştia că relaţiile rupte afectează dezvoltarea spirituală şi unitatea bisericii. Resentimentele faţă de Onisim i-ar fi pătat lui Filimon mărturia creştină şi ar fi ştirbit mărturia bisericii pentru locuitorii acelei cetăţi.
2. Ce principii importante pentru refacerea relaţiilor găsim în această scurtă epistolă? Nu uita: cuvântul-cheie este principii!
Filimon 25
Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin.
Ne-am aştepta ca Pavel să condamne aici relele sclaviei. Însă el a avut o strategie mult mai eficientă. Conştient că Evanghelia ar trebui să înlăture orice diferenţă de clasă (Galateni 3:28; Coloseni 3:10,11), apostolul l-a trimis pe Onisim înapoi la Filimon, dar nu ca pe un sclav, ci ca pe un fiu spiritual şi ca pe „un frate preaiubit” în Domnul (Filimon 16).
El ştia care era soarta unui sclav fugar. Putea fi prins oricând şi torturat sau omorât. Însă Onisim, care era acum frate de credinţă al lui Filimon, putea avea un viitor mai bun. Se putea bucura de hrană şi de un acoperiş deasupra capului prin grija stăpânului. Refacerea relaţiei putea să-i schimbe radical perspectivele. El devenise un „frate credincios şi preaiubit” şi un colaborator al apostolului (Coloseni 4:9). Pavel şi-a dorit atât de mult ca Filimon să accepte împăcarea, încât a fost dispus să plătească el pentru daunele produse de Onisim.
Pornind de la învățăturile Evangheliei exemplificate aici, ce idee ai putea să aplici la relația dificilă, încordată sau chiar ruptă cu o anumită persoană? Cum pot preveni principiile acestea dezbinarea bisericii locale din care faci parte?
[Marți, 4 dec] Daruri spirituale pentru unitate
3. Biserica din Corint avea probleme serioase. Ce învăţături dă Pavel care să ajute la vindecare şi la refacerea relaţiilor?
1 Corinteni 3:5-11
5. Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.
6. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească:
7. aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească.
8. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt totuna; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.
9. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.
10. După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.
11Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos.2 Corinteni 10:12-15
12. Negreşit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora din aceia care se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere.
13. Noi însă nu ne lăudăm dincolo de măsura noastră, ci în măsura marginilor pe care le-a însemnat Dumnezeu câmpului nostru ca să ajungem până la voi.
14. Nu ne întindem prea mult, ca şi când n-am fi ajuns până la voi, căci, în adevăr, până la voi am ajuns în Evanghelia lui Hristos.
15. Nu ne lăudăm peste măsura noastră, adică, nu ne lăudăm cu ostenelile altuia; ci avem nădejdea că, dacă credinţa voastră creşte, va creşte şi câmpul nostru de lucru între voi, nespus de mult, după măsura noastră.1 Corinteni 12:1-11
1. În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă.
2. Când eraţi păgâni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi, după cum eraţi călăuziţi.
3. De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.
4. Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh;
5. sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn;
6. sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.
7. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.
8. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh;
9. altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh;
10. altuia, puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.
11. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.
Apostolul spune că Isus foloseşte diferiţi lucrători pentru a îndeplini diferite slujbe în biserica Sa şi că toţi aceştia lucrează împreună la zidirea Împărăţiei Sale.
Dumnezeu ne cheamă la cooperare, nu la competiţie. El ne înzestrează cu daruri ca să colaborăm la slujirea trupului lui Hristos şi a societăţii. Nu există daruri mai importante şi daruri mai puţin importante. Toate sunt necesare în biserică. El nu ne-a dat daruri spre folosul personal, ci ni le-a dat, prin Duhul Sfânt, ca să contribuim la răspândirea Evangheliei (1 Corinteni 12:18-23).
Nu este înţelept să ne comparăm cu alţii, fiindcă fie ne vom descuraja, fie ne vom lăuda. Dacă ni se pare că alţii sunt cu mult „superiori” nouă, ne vom deprima şi nu ne vom mai împlini lucrarea cu acelaşi elan. Iar dacă ne considerăm mai eficienţi decât alţii în lucrarea creştină, vom cădea în mândrie, sentiment pe care n-ar trebui să-l nutrească niciun creştin.
Ambele atitudini ne fac ineficienţi pentru Hristos şi pentru părtăşia dintre noi. Când vom lucra liniştiţi cu cei din sfera noastră de influenţă, vom fi bucuroşi şi mulţumiţi. Eforturile noastre vor completa eforturile celorlalţi membri şi biserica lui Hristos va face paşi mari spre Împărăţia Sa.
Ai fost vreodată invidios pe cineva pentru darurile lui spirituale? Ți s-a întâmplat vreodată să te mândrești cu darurile tale? Care au fost urmările?
[Miercuri, 5 dec] Iertarea
Ce înseamnă să iertăm? Dacă iertăm pe cineva care ne-a făcut un mare rău, înseamnă că îi justificăm fapta? Iar dacă nu-şi regretă fapta, merită să-l iertăm?
4. Ce ne spun despre iertare pasajele următoare?
Luca 23:31-34
31. Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”
32. Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele care trebuiau omorâţi împreună cu Isus.
33. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga.
34. Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.Romani 5:8-11
8. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
9. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.
11. Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.2 Corinteni 5:20,21
20. Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!
21. Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.Efeseni 4:26
26. „Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi.” Să n-apună soarele peste mânia voastră.
Hristos a luat iniţiativa împăcării noastre cu Dumnezeu. „Bunătatea lui Dumnezeu” ne „îndeamnă la pocăinţă” (Romani 2:4). Prin Hristos, noi am fost împăcaţi cu El pe când eram încă păcătoşi, dar nu pentru că ne-am mărturisit păcatul şi ne-am pocăit, ci pentru că Hristos a murit pentru noi. Noi trebuie să ne mărturisim păcatele ca să dovedim că suntem conştienţi de ele şi să cerem iertare (1 Ioan 1:9), nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de mărturisirea noastră ca să ne ierte. Iertarea nu schimbă atitudinea Dumnezeu faţă de noi, ci atitudinea noastră faţă de El.
Dar trebuie să iertăm şi noi, chiar dacă cel greşit nu merită. Dacă nu iertăm, aceasta ne va afecta pe noi mai mult decât pe el – durerea sufletească se acumulează şi sporeşte răul pe care ni l-a făcut. Lipsa dispoziţiei de a ierta şi ranchiuna produc dezbinări şi tensiuni în biserică, iar acestea slăbesc unitatea.
Când îl iertăm pe cel care ne-a greşit, nu îl mai condamnăm, pentru că şi Hristos ne-a scutit pe noi de condamnare. Prin aceasta nu-i justificăm fapta, dar putem să ne împăcăm cu el pentru că şi Hristos ne-a împăcat cu Sine când I-am greşit. Putem ierta pentru că şi noi am fost iertaţi. Putem iubi pentru că şi noi suntem iubiţi. Iertarea este o alegere. Putem alege să iertăm în pofida faptelor sau atitudinilor celui care ne-a greşit. Acesta este adevăratul spirit al lui Isus!
Cum ne poate ajuta gândul că Hristos ne-a iertat să învățăm să-i iertăm pe alții? De ce este iertarea un aspect esențial pentru viața noastră creștină?
[Joi, 6 dec] Refacerea relaţiilor şi unitatea
5. Care sunt cei trei paşi recomandaţi de Isus când un membru al bisericii păcătuieşte împotriva altuia? Cum îi aplicăm la situaţiile de astăzi?
Matei 18:15-17
15. Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău.
16. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
17. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.
Scopul urmărit de Isus prin sfaturile din Matei 18 este să păstreze eventualele conflicte dintre membrii bisericii într-un cadru cât mai restrâns posibil – problema să fie rezolvată direct de cele două persoane implicate. Pe măsură ce creşte numărul celor implicaţi în conflict, cresc şi neînţelegerile şi pericolul de a fi lezaţi şi alţii. Se formează tabere şi se trasează linii de luptă. Însă, când creştinii îşi rezolvă problemele între ei, în spiritul iubirii creştine şi al înţelegerii, se creează o atmosferă favorabilă împăcării şi Duhul Sfânt poate lucra la inima lor.
În unele cazuri, apelurile personale pentru rezolvarea conflictului rămân fără răspuns. Îndemnul lui Isus este să luăm atunci cu noi unul sau doi inşi. Să reţinem că acesta este al doilea pas, nu primul! Iar scopul este apropierea oamenilor, nu o distanţare şi mai mare. Cel sau cei care îl însoţesc pe cel lezat nu vin ca să-i dea lui dreptate sau să-l învinuiască pe cel care a greşit. Ei vin ca sfătuitori şi parteneri de rugăciune plini de iubire şi compasiune creştină, pentru a înlesni împăcarea celor doi.
Există şi situaţii în care niciun efort de împăcare nu dă roade. Isus ne învaţă atunci să aducem chestiunea înaintea bisericii. Aceasta nu înseamnă să ne ridicăm în plin serviciu divin şi să spunem ce problemă avem. Locul potrivit (dar numai când primii doi paşi spre împăcare au eşuat) este comitetul bisericii. Să reţinem totuşi că scopul este împăcarea, nu învinovăţirea unuia şi dezvinovăţirea altuia.
„Nu lăsa ca resentimentul să se transforme în răutate. Nu îngădui ca rana să se infecteze şi să erupă în cuvinte otrăvite, care întinează mintea celor ce le ascultă. Nu permite ca gândurile pline de amărăciune să continue să umple mintea ta şi a lui. Mergi la fratele tău şi vorbeşte cu el despre problema în cauză, cu umilinţă şi sinceritate.” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, p. 371
[Vineri, 7 dec] Un gând de încheiere
„Când Hristos locuieşte în sufletul lucrătorilor, când egoismul este mort, când nu există nicio rivalitate, nicio luptă pentru supremaţie, când există unitate, când ei se sfinţesc, aşa încât dragostea unul faţă de altul este văzută şi simţită, atunci ploaia harului Duhului Sfânt va veni asupra lor tot aşa de sigur cum este faptul că făgăduinţa lui Dumnezeu nu va da greş în nicio iotă sau o frântură de slovă.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2010, p. 158
„Ca să stăm în ziua cea mare a Domnului adăpostiţi în Hristos, turnul nostru de scăpare, trebuie să îndepărtăm orice invidie şi orice luptă pentru supremaţie. Trebuie să distrugem complet rădăcinile acestor gânduri nesfinte, ca nu cumva să prindă din nou viaţă. Să ne aşezăm în întregime de partea Domnului.” – Ellen G. White, Evenimentele ultimelor zile, ed. 2003, pp. 137–138
