Studiul 9 majori complet (Cea mai convingătoare dovadă)

evidence storage compact shelving spacesaver shelves that move Resurse

[Sâmbătă, 24 nov] Cea mai convingătoare dovadă

Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Ioan 11:51.52

Săptămâna trecută am studiat despre faptul că unitatea bisericii se manifestă prin mesajul ei unitar, concentrat pe Isus ca Mântuitor şi pe adevărurile din Scriptură pe care trebuie să se pună accent în timpul sfârşitului. Noi suntem adventişti de ziua a şaptea pentru că Dumnezeu ne-a încredinţat un anumit mesaj şi ne-a chemat să-l vestim în lume.

Săptămâna aceasta ne vom îndrepta atenţia asupra manifestării unităţii bisericii prin viaţa de zi cu zi a membrilor ei şi prin misiunea îndeplinită de ei. Biserica vesteşte lumii mesajul lui Dumnezeu despre mântuire şi împăcare, iar unitatea ei este o dovadă esenţială a acestei împăcări. În această lume plină de păcat şi de răzvrătire, biserica este dovada vizibilă a lucrării de mântuire a lui Hristos şi a puterii Sale.

„Unirea cu Hristos ne uneşte pe unul cu celălalt. Unitatea aceasta este cea mai convingătoare dovadă înaintea lumii despre măreţia şi virtutea lui Hristos şi despre puterea Lui de a ridica păcatul.” Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul biblic AZȘ, vol. 5, p. 1148

[Duminică, 25 nov] Uniţi prin jerfa Domnului Isus

Unitatea bisericii este una dintre multele binecuvântări spirituale pe care le dăruieşte Dumnezeu poporului Său. Ea nu poate fi obţinută prin eforturile sau prin faptele noastre bune. Ea se datorează morţii şi învierii lui Isus Hristos. Când ne identificăm prin credinţă cu moartea şi învierea Sa, prin botez şi prin iertarea de păcate, când ne alăturăm comunităţii creştine şi vestim lumii cele trei solii îngereşti, suntem una cu El şi suntem una cu ceilalţi credincioşi.

1. Care este una dintre consecinţele jertfei aduse pe cruce?

Ioan 11:51,52
51. Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam.
52. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.

Efeseni 1:7-10
7. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său
8. pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere;
9. căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi,
10. ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ.

Ce ciudat că Dumnezeu a explicat prin Caiafa semnificaţia morţii Domnului Isus, deşi Caiafa nu a fost conştient de ceea ce a făcut când L-a condamnat pe Isus la moarte şi nici de profunzimea afirmaţiei sale! El credea doar că făcuse o manevră înţeleaptă. Ioan însă a folosit ocazia pentru a sublinia un adevăr fundamental, şi anume faptul că Isus a murit în locul tuturor credincioşilor lui Dumnezeu, ca să-i adune într-o zi „într-un singur trup”.

Dintre toate convingerile noastre ca adventişti de ziua a şaptea, dintre toate adevărurile pe care le vestim, adevărul care stă la baza unităţii noastre este acela că Hristos a murit în locul nostru.

Iar unitatea aceasta în Hristos se realizează prin botez: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:26,27). Botezul prin cufundare este un alt adevăr care ne uneşte. Noi toţi avem acelaşi Tată, deci suntem fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Şi avem acelaşi Mântuitor, în a cărui moarte şi înviere am fost botezaţi (Romani 6:3,4).

De ce ar trebui să ne ajute credința comună în Isus să depășim barierele culturale, sociale și etnice dintre noi?

[Luni, 26 nov] Misiunea împăcării

Dezordinea, necazurile, războaiele şi conflictele din lume ne afectează şi pe noi, atât individual, cât şi ca biserică şi ca popor. Uneori, viaţa este o adevărată luptă. Însă conflictul şi dezordinea nu vor domni veşnic. Dacă păcatul a adus discordia, Dumnezeu intenţionează să readucă armonia în univers.

Efeseni 2:13-16
13. Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.
14. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea,
15. şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace;
16. şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

În Efeseni 2:13-16, Pavel arată ce a făcut Hristos pentru a aduce pacea între credincioşi. Şi, dacă a reuşit să unească evreii şi neamurile din secolul I, cu cât mai mult va reuşi să-i unească astăzi pe oamenii de diferite rase, etnii şi culturi din care este compusă biserica noastră! Iar odată ce unirea este realizată, putem merge în lume să vestim Evanghelia.

2. Ce spune Pavel despre împăcare? În ce constă lucrarea noastră în lumea aceasta? Ce schimbări putem aduce în societate dacă acţionăm uniţi ca biserică?

2 Corinteni 5:17-21
17. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.
18. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării;
19. că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.
20. Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!
21. Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Ca făpturi noi, Dumnezeu ne încredinţează o misiune importantă, o triplă lucrare a împăcării.

1. Biserica noastră este formată din credincioşi care erau odinioară depărtaţi de Dumnezeu, dar care, prin harul şi jertfa lui Hristos, au fost apropiaţi de El prin Duhul Sfânt. Noi suntem rămăşiţa şi avem de dus în lume un mesaj necesar pentru timpul sfârşitului. Misiunea noastră este să-i invităm pe cei care sunt încă departe de Dumnezeu să se împace cu El şi să ni se alăture în misiune.

2. Biserica este formată din credincioşi împăcaţi unul cu altul. Cine este una cu Hristos este una şi cu ceilalţi credincioşi. Acesta nu trebuie să fie doar un ideal înalt, ci o realitate vizibilă. Pacea şi armonia dintre fraţi şi surori este dovada pentru lume că Isus este Mântuitorul şi Răscumpărătorul (Ioan 13:35).

3. Prin această misiune a împăcării, biserica se implică în aducerea la îndeplinire a planului lui Dumnezeu de răscumpărare. Miza marii lupte este Dumnezeu şi caracterul Său. Unitatea şi pacea din biserică sunt parte din împlinirea planului Său înţelept (Efeseni 3:8-11).

[Marți, 27 nov] Unitatea practică

Ellen G. White scria: „Cum a fost Hristos în viaţa Sa pe pământul acesta, aşa trebuie să fie fiecare creştin. El este exemplul nostru nu doar prin puritatea Lui deplină, ci şi prin răbdarea, bunătatea şi dispoziţia Sa plăcută.” – Signs of the Times, 16 iulie 1902. Cuvintele acestea ne aduc aminte de apelul lui Pavel către filipeni: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5).

3. În ce domenii ale vieţii suntem chemaţi în special să ne dovedim credinţa faţă de Isus? Cum să fim martori ai Evangheliei în viaţa publică?

Efeseni 4:25-32;
25. De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora.
26. „Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi.” Să n-apună soarele peste mânia voastră
27. şi să nu daţi prilej diavolului.
28. Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.
29. Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.
30. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.
31. Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.
32. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.

Efeseni 5:1,2
1. Urmaţi, dar, pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.
2. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros – lui Dumnezeu.

Există multe pasaje în Scriptură (vezi şi Coloseni 3:1-17) în care creştinii sunt îndemnaţi să urmeze exemplul dat de Isus şi să fie martori activi ai harului lui Dumnezeu. Suntem îndemnaţi să căutăm binele altora (Matei 7:12), să ne purtăm poverile unii altora (Galateni 6:2), să ducem o viaţă simplă şi să ne preocupăm de lucrurile spirituale, nu de cele materiale (Matei 16:24-26; 1 Petru 3:3,4), să avem obiceiuri sănătoase (1 Corinteni 10:31) şi o purtare frumoasă (1 Petru 2:11,12).

Cât de des subestimăm influenţa caracterului creştin asupra celor din jur? Răbdarea manifestată în circumstanţe supărătoare, viaţa disciplinată în împrejurări tensionate, spiritul blând în faţa nerăbdării şi cuvintelor aspre sunt caracteristicile spiritului lui Isus, pe care suntem invitaţi să ni le însuşim. Pe măsură ce le dăm mărturie oamenilor care au o părere greşită despre Dumnezeu, devenim o putere spre bine, care Îi aduce slavă. Ca reprezentanţi ai lui Hristos, credincioşii trebuie să fie cunoscuţi pentru integritatea lor morală şi pentru preocuparea lor practică pentru binele altora. Experienţa noastră religioasă, dacă este autentică, se va face remarcată şi va avea un impact asupra lumii. Şi dacă vom face front comun şi vom descoperi lumii caracterul lui Hristos, mărturia noastră va fi într-adevăr puternică.

Ce fel de mărturie le dai celor din jurul tău? Ce trăsătură a ta îi atrage pe alții să-L urmeze pe Isus?

[Miercuri, 28 nov] Unitate în condiţiile diversităţii

În Romani 14 şi 15, sunt în discuţie nişte probleme care divizau biserica din Roma. Pavel le cere credincioşilor să fie toleranţi şi răbdători unii cu alţii, ca să nu existe dezbinare în biserică.

4. Ce probleme de conştiinţă îi făceau pe membrii bisericii din Roma să se judece unul pe altul şi să nu poată fi uniţi?

Romani 14:1-6
1. Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.
2. Unul crede că poate să mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri.
3. Cine mănâncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
4. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.
5. Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.
6. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; şi aduce şi el mulţumiri lui Dumnezeu.

Probabil că aici era vorba de aspecte legate de necurăţia ceremonială iudaică. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să nu se apuce „la vorbă asupra părerilor îndoielnice” (Romani 14:1), chestiuni discutabile care nu priveau mântuirea şi care ar trebui să rămână la latitudinea conştiinţei fiecăruia (Romani 14:5.)

Legat de alimentaţie, Pavel nu se referă aici la consumul cărnii interzise în Leviticul 11. Nu există nicio dovadă că primii creştini ar fi început să mănânce carne de animale necurate şi este cert că Petru nu consuma aşa ceva (Faptele 10:14). Faptul că cei „slabi” nu mâncau decât verdeţuri (Romani 14:2) şi că disputa era legată şi de băutură (vers. 17,21) arată că aici este vorba despre necurăţia ceremonială, dovadă cuvântul „necurat” (koinos) din versetul 14. În versiunea Vechiului Testament în limba greacă veche, termenul nu este folosit cu referire la animalele necurate din Leviticul 11, ci la „întinarea”, „necurăţia” ceremonială. Se pare că unii credincioşi nu mâncau la mesele de părtăşie de teamă că alimentele erau preparate necorespunzător sau că fuseseră jertfite idolilor.

Când vorbeşte despre păzirea anumitor zile, Pavel nu se referă la Sabat – el păzea Sabatul (Faptele 13:14; Faptele 16:13;Faptele 17:2 ) – ci, mai degrabă, la sărbătorile sau zilele de post iudaice. Pavel îndeamnă la toleranţă faţă de cei sinceri şi scrupuloşi în respectarea acestor ritualuri, atâta timp cât ei nu le consideră mijloace de mântuire. Dovada unităţii creştinilor stă în răbdarea şi îndelunga răbdare faţă de cei care au alte păreri în aspecte neesenţiale ale credinţei.

Cum facem deosebire între lucrurile esențiale și cele neesențiale?

[Joi, 29 nov] Unitatea în misiune

5. Compară starea ucenicilor din timpul Cinei Domnului cu cea de la Ziua Cincizecimii. Cum au ajuns să se schimbe atât de mult?

Luca 22:24
Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare.

Faptele 1:14
Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.

Faptele 2:1,46
1. În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
2. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
3. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.
4. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.
5. Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.
6. Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui.
7. Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: „Toţi aceştia care vorbesc nu sunt galileeni?
8. Cum, dar, îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?
9. Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia,
10. Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi,
11. cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!”
12. Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?”
13. Dar alţii îşi băteau joc şi ziceau: „Sunt plini de must!”
14. Atunci Petru s-a sculat în picioare, cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a zis: „Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele!
15. Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi.
16. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel:
17. „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise!
18. Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci.
19. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum;
20. soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.
21. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.”
22. Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;
23. pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.
24. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.
25. Căci David zice despre El: „Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin.
26. De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde:
27. căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.
28. Mi-ai făcut cunoscut căile vieţii şi Mă vei umple de bucurie cu starea Ta de faţă.”
29. Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.
30. Fiindcă David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie,
31. despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea.
32. Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai Lui.
33. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.
34. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea,
35. până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”
36. Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.”
37. După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”
38. „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.
39. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”
40. Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”
41. Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.
42. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
43. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.
44. Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte.
45. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.
46. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.

Ucenicii au ajuns să fie „una” pentru că s-au adunat cu toţii şi s-au rugat pentru împlinirea făgăduinţei lui Isus de a le trimite un Mângâietor.

În timp de aşteptau, ar fi putut găsi cu uşurinţă motive să se critice unul pe altul. Unii l-ar fi putut condamna pe Petru pentru că L-a tăgăduit pe Isus (Ioan 18:15-18,Ioan 18:25-27) şi pe Toma, pentru că s-a îndoit de învierea lui Isus (Ioan 20:25), pe Ioan şi Iacov pentru că au cerut locurile cele mai înalte în Împărăţia Sa (Marcu 10:35-41) sau pe Matei care fusese un vameş demn de dispreţ (Matei 9:9).

„Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă, care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care le-a făgăduit-o Domnul Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 29

Părtăşia şi rugăciunile intense i-au pregătit pe ucenici pentru experienţa Cincizecimii. Când s-au apropiat de Dumnezeu şi au lăsat deoparte deosebirile dintre ei, Duhul Sfânt i-a pregătit să dea mărturie despre Isus fără teamă şi cu îndrăzneală. Isus le iertase multele greşeli şi aveau curaj să meargă înainte. Acum, „năzuinţa credincioşilor era să descopere asemănarea cu caracterul lui Hristos şi să lucreze pentru extinderea Împărăţiei Sale.” – Ibidem, pp. 37–38. De aceea, Domnul a făcut lucruri minunate prin ei. Ce lecţie pentru noi, ca biserică!

Este ușor să vedem greșelile altora. De ce ar trebui să lăsăm deoparte greșelile altora? Care ar trebui să fie ținta noastră?

[Vineri, 30 nov] Un gând de încheiere

„În cadrul bisericii, Scriptura ilustrează modul în care Duhul Sfânt a călăuzit biserica primară în procesul de luare a deciziilor. Lucrul acesta se vede în cel puţin trei moduri strâns legate între ele: prin revelaţii (Duhul Sfânt le-a spus oamenilor ce au de făcut: Corneliu, Anania, Filip şi, probabil, aruncarea sorţilor), prin Scriptură (biserica a ajuns la o concluzie folosindu-se de Scriptură) şi prin consens (Spiritul a lucrat în cadrul comunităţii, aproape imperceptibil, creând un consens prin dialog şi studiu, astfel că biserica a înţeles că Duhul Sfânt este la lucru).

Se pare că, atunci când comunitatea credincioşilor s-a confruntat cu controverse culturale, doctrinare sau teologice, Duhul Sfânt a lucrat prin consens în procesul de luare a deciziilor. Aici vedem rolul activ al comunităţii credincioşilor, şi nu doar al liderilor ei, dar şi importanţa rugăciunii pentru discernământ. Călăuzirea Duhului Sfânt este simţită prin înţelegerea de către comunitate a Cuvântului lui Dumnezeu, a experienţei membrilor ei şi a nevoilor lor şi prin experienţa liderilor implicaţi în procesul de slujire. Diferitele decizii ale bisericii au fost luate în cadrul unui proces călăuzit de Dumnezeu, în care Scriptura, rugăciunea şi experienţa au fost elemente ale reflecţiei teologice.” – Denis Fortin, „Duhul Sfânt şi biserica”, în Ángel Manuel Rodríguez, ed., Mesajul, misiunea şi unitatea bisericii, p. 355


Părerea mea