Comentarii inspirate (st. 8)

Unitatea în credinţă

Sabat după-amiază, 17 noiembrie

Foarte rar găsim două persoane exact la fel. Printre fiinţe, ca şi printre lucrurile din lumea naturală, există diversitate. Unitate în diversitate printre copiii lui Dumnezeu – manifestarea iubirii şi a îngăduinţei în ciuda deosebirilor de temperament – aceasta este mărturia pentru care Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să-I mântuiască pe păcătoşi.

Unitatea care există între Isus şi urmaşii Săi nu distruge personalitatea niciunuia dintre ei. În minte, scop şi caracter, ei sunt una, dar nu în persoană. Prin părtăşia cu Duhul lui Dumnezeu, omul devine părtaş al naturii divine. Hristos îi aduce pe urmaşii Săi într-o legătură vie cu Sine şi cu Tatăl. Prin lucrarea Duhului Sfânt asupra minţii omeneşti, omul este făcut desăvârşit în Hristos Isus. Unitatea cu Hristos stabileşte o legătură a unităţii unuia cu celălalt. Această unitate este cea mai convingătoare dovadă pentru lume a maiestăţii şi a virtuţii lui Hristos, precum şi a puterii Sale de a îndepărta păcatele. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, ed. 2017, p. 294

Unitatea poporului ales al lui Dumnezeu a fost puternic zguduită. Dumnezeu oferă un remediu. Acest remediu nu este doar o altă influenţă printre alte influenţe, de acelaşi nivel cu ele, ci este o influenţă mai presus de toate influenţele de pe faţa pământului, o influenţă care corectează, înalţă, înnobilează. Cei care sunt implicaţi în lucrarea Evangheliei trebuie să fie înnobilaţi şi sfinţiţi, deoarece se ocupă de marile principii ale lui Dumnezeu. Purtând jugul împreună cu Hristos, ei sunt conlucrători cu Dumnezeu. Astfel, Domnul doreşte ca urmaşii Săi să fie uniţi, să fie o putere pentru bine, fiecare îndeplinindu-şi partea, dar toţi cultivând principiul sfânt al dependenţei de Cel care este Capul. – Mărturii, vol. 6, ed. 2017, p. 196

Nimeni nu are vreun motiv să adopte poziția că nu ar mai exista niciun adevăr de descoperit și că toate explicațiile noastre despre Scriptură ar fi fără greșeală. Faptul că anumite doctrine au fost mulți ani susținute drept adevăr de către poporul nostru nu este o dovadă că ideile noastre ar fi infailibile. Timpul nu va transforma eroarea în adevăr și adevărul își poate permite să fie corect. Nicio doctrină adevărată nu va avea ceva de pierdut prin analiza atentă.

Trăim în vremuri periculoase și nu se cuvine să acceptăm ceva drept adevăr fără să îl examinăm temeinic; și nici nu ne putem permite să respingem ceva care poartă roadele Duhului lui Dumnezeu; ci ar trebui să ne lăsăm învățați, să fim smeriți și blânzi cu inima. Unii se opun la tot ce nu corespunde cu ideile lor și își pun în acest fel în pericol interesele veșnice la fel cum și le-a pus națiunea iudaică atunci când L-a respins pe Hristos. – Sfaturi pentru editori, pp. 35–36

Duminică, 18 noiembrie: Mântuirea prin Isus

Hristos a venit în lumea aceasta pentru a ne arăta ce poate face Dumnezeu și ce putem face noi în cooperare cu Dumnezeu. În trup omenesc, El S-a dus în pustie ca să fie ispitit de dușman. El știe ce înseamnă să-ți fie foame și sete. Cunoaște slăbiciunile și neputințele trupului. A fost ispitit în toate lucrurile ca și noi.
Răscumpărarea noastră a fost plătită de Mântuitorul nostru. Nimeni nu are de ce să fie înrobit de Satana. Hristos stă înaintea noastră ca exemplu divin pentru noi, ca Ajutor atotputernic al nostru. Noi am fost cumpărați cu un preț incalculabil. Cine poate măsura bunătatea și îndurarea iubirii răscumpărătoare? – Comentariile lui Ellen G. White, în Comentariul biblic AZȘ, vol. 6, p. 1047
Acela care doreşte să ajungă un copil al lui Dumnezeu trebuie să accepte adevărul că pocăinţa şi iertarea nu pot să fie obţinute prin niciun alt mijloc, în afară de ispăşirea făcută de Hristos. El este sigur de lucrul acesta, dar, în acelaşi timp, trebuie să depună un efort care este în armonie cu lucrarea făcută pentru el şi să înalţe rugăciuni stăruitoare şi neobosite spre tronul harului, cerând ca puterea înnoitoare a lui Dumnezeu să vină în sufletul lui. Domnul Hristos îi iartă numai pe cei ce se pocăiesc, dar pe aceia pe care îi iartă îi face mai întâi să se pocăiască. Dumnezeu a pregătit totul, iar neprihănirea veşnică a lui Hristos îi este atribuită fiecărui suflet care crede. – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 339
Noi ne aflăm acum pe câmpul de luptă. (…)

Fie ca Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, să fie studiul nostru. (…)

Tuturor celor care cred în El, Hristos le dă dreptul (în engl.: putere) să devină fii ai lui Dumnezeu. Cei ce se numesc membri ai familiei cerului vor trăi pentru Acela care este Jertfa pentru păcatele lor. Pe măsură ce urmăresc cunoaşterea adevărului, picioarele lor sunt înfipte pe temelia cea sigură. Nici apele şi nici furtuna nu pot să înlăture temelia lor. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 260

Hristos, Mântuitorul nostru, în care a locuit desăvârșirea absolută, S-a făcut păcat pentru rasa căzută. El nu a cunoscut păcatul prin experiența păcătuirii, dar a purtat greutatea teribilă a vinovăției întregii lumi. El S-a făcut jertfă de ispășire pentru noi pentru ca toți cei ce-L primesc să poată deveni copii ai lui Dumnezeu. Crucea a fost înălțată pentru a-l salva pe om. Hristos înălțat pe cruce a fost calea plănuită de cer pentru conștientizarea sufletului căit de păcătoșenia păcatului. Prin cruce, Hristos a căutat să-i atragă pe toți. El a murit ca singură speranță de mântuire pentru cei care, din cauza păcatului, erau roși de remușcări. Prin intermediul Duhului Sfânt, un nou principiu de putere mentală și spirituală urma să-i fie adus omului, care, prin asociere cu divinitatea, urma să devină una cu Dumnezeu. – The Upward Look, p. 191

Ce temă de meditaţie este sacrificiul lui Isus pentru păcătoşii pierduţi! (…) Cum vom aprecia binecuvântările care ne-au fost astfel puse la dispoziţie? (…) Nu ar trebui să se topească şi cea mai împietrită inimă când ne aducem aminte că, de dragul nostru, El a lăsat fericirea şi slava cerului şi a îndurat sărăcia şi ruşinea, suferinţa cruntă şi o moarte îngrozitoare? (…) Noi nu putem aprecia cu cât mai adânci ne-ar fi fost rănile şi cu cât mai mari ne-ar fi fost durerea şi suferinţa dacă Isus nu ne-ar fi înconjurat cu braţul Său omenesc de simpatie şi de dragoste şi nu ne-ar fi ridicat. – Mărturii, vol. 5, ed. 2016, pp. 267–268

Luni, 19 noiembrie: A doua venire a lui Hristos

Făgăduinţa celei de a doua veniri a lui Hristos trebuia să fie păstrată mereu proaspătă în mintea ucenicilor Săi. Același Isus pe care ei Îl văzuseră înălţându-Se la cer urma să vină iarăși pentru a-i lua la Sine pe aceia care, pe acest pământ, s-au consacrat servirii Lui. Același glas care le-a spus: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”, le va ura în curând bun venit înaintea feţei Sale, în Împărăţia cerească.
Pe cei care L-au iubit și L-au așteptat, El îi va încununa cu slavă, cinste și nemurire. Morţii cei drepţi vor ieși din mormintele lor și aceia care vor fi în viaţă vor fi răpiţi împreună cu ei pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Ei vor auzi glasul lui Isus, mai dulce decât orice muzică ce a ajuns vreodată la urechea vreunui muritor, zicându-le: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moșteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). – Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 26–27

Isus vine așa cum S-a dus la cer, însă cu mai multă slavă. El vine cu slava Tatălui Său și cu toți îngerii, care îl escortează. În locul cununii aspre de spini care I-au străpuns tâmplele sfinte, va purta pe fruntea sfântă o coroană scânteietoare. (…) Nu va purta o haină simplă fără nicio cusătură, ci o haină mai albă decât zăpada, de o strălucire orbitoare. Isus vine! Dar nu ca să domnească temporar. El îi va învia pe morții neprihăniți, îi va schimba pe sfinții în viață în nemurire plină de slavă și, împreună cu sfinții, va stăpâni ca Împărat al întregului cer. – The Faith I Live By, p. 351
Hristos vine cu putere și cu slavă mare. El vine cu propria slavă și în slava Tatălui. Și îngerii sfinţi Îl vor însoţi pe cale. În timp ce lumea întreagă este cufundată în întuneric, în toate locuinţele sfinţilor va fi lumină. Ei vor observa prima lumină a celei de a doua arătări a Lui. Lumina neîntunecată va străluci din splendoarea Sa, și Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toţi aceia care L-au slujit. În timp ce nelegiuiţii fug, urmașii lui Hristos se vor bucura în prezenţa Sa.

Atunci, răscumpăraţii dintre oameni vor primi moștenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel își va găsi împlinirea întocmai. Ceea ce Dumnezeu are în plan, omul nu are puterea să anuleze. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte până la împlinire. Așa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărţite, la fel este și cu Israelul spiritual de astăzi. – Profeți și regi, ed. 2011, p. 498
Revenirea Domnului a fost în toate secolele speranţa adevăraţilor Săi urmaşi. Promisiunea pe care Mântuitorul le-a făcut-o ucenicilor când S-a despărţit de ei pe Muntele Măslinilor, şi anume că va veni din nou, le-a luminat viitorul şi le-a umplut inimile de o bucurie şi o speranţă pe care întristarea n-a putut să le stingă, nici încercările să le întunece. În mijlocul suferinţei şi al persecuţiei, „arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos”, a fost „fericita nădejde” (Tit 2:13). – Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 248

Marţi, 20 noiembrie:
Slujirea Domnului Isus în sanctuarul ceresc

Isus este Apărătorul nostru, Marele nostru Preot, Mijlocitorul nostru. Situația noastră se aseamănă cu situația israeliților în Ziua Ispășirii. Când marele-preot intra în Locul Preasfânt, care reprezenta locul unde pledează acum Marele nostru Preot, și stropea sângele ispășitor spre scaunul harului, afară nu era adusă nicio jertfă de ispășire. În timp ce preotul mijlocea înaintea lui Dumnezeu, toți își smereau inima cu părere de rău, cerând iertare de fărădelege. (…)

Nici chiar intelectul cel mai capabil al vreunei ființe create nu Îl poate înțelege pe Dumnezeu; nici chiar cuvintele celei mai elocvente guri nu Îl pot descrie.
(…) Oamenii au un singur Apărător, un singur Mijlocitor, care poate să ierte fărădelegea. Să nu se umple atunci inimile noastre de recunoștință față de Acela care L-a dat pe Isus ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre? Gândiți-vă bine la dragostea pe care ne-a arătat-o Tatăl, la dragostea pe care Și-a exprimat-o față de noi! Noi nu putem măsura dragostea aceasta; fiindcă nu există unitate de măsură. Putem măsura infinitul? Putem doar arăta spre calvar, la Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii. – The Signs of the Times, 28 iunie 1899

Ne putem bucura în speranţă. Apărătorul nostru este în sanctuarul ceresc, pledând în favoarea noastră. Prin meritele Sale, noi avem iertare şi pace. El a murit ca să ne poată spăla păcatele, ne-a îmbrăcat cu neprihănirea Sa şi ne-a făcut potriviţi pentru societatea cerului, unde vom putea locui veşnic în lumină. Stimate frate, iubită soră, când Satana vă umple mintea cu descurajare, cu mâhnire şi cu îndoială, împotriviţi-vă sugestiilor lui. Spuneţi-i despre sângele lui Isus, care vă spală de orice păcat. Nu ne putem salva singuri din puterea ispititorului, dar acesta tremură şi fuge când sunt invocate meritele acestui sânge preţios. Şi atunci, nu se cuvine să primiţi cu recunoştinţă binecuvântările pe care le revarsă Isus, să luaţi cupa mântuirii pe care El v-o întinde şi să chemaţi Numele Domnului? (…) El veghează cu cel mai mare interes înaintarea voastră pe calea spre cer, vede eforturile voastre stăruitoare, vă observă căderile şi revenirile, speranţele şi temerile, luptele şi biruinţele. – Mărturii, vol. 5, ed. 2016, p. 268
Cu credința plină de încredere a unui copilaș, noi trebuie să venim la Tatăl nostru ceresc și să-I spunem toate nevoile noastre. El este întotdeauna gata să ierte și să ajute. Comoara înțelepciunii divine este inepuizabilă, și Dumnezeu ne încurajează să luăm din plin din ea. Dorința pe care ar trebui s-o avem după binecuvântările spirituale este descrisă în cuvintele: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmii 42:1). Avem nevoie de o foame mai profundă a sufletului după darurile bogate pe care Cerul le are de împărțit. (…)
O, de am avea dorința mistuitoare de a-L cunoaște pe Dumnezeu printr-o cunoaștere practică, de a veni în camera de audiențe a Celui Preaînalt, întinzând mâna credinței și punându-ne sufletele neajutorate în mâna Aceluia care este puternic și poate să le salveze! Bunătatea Sa iubitoare este mai bună decât viața. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, ed. 2017, p. 123

Miercuri, 21 noiembrie: Sabatul

Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El Îi aparţine lui Hristos, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut şi Sabatul. El l-a pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării creaţiunii. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator şi Sfinţitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer şi pe pământ şi prin care sunt ţinute toate lucrurile este conducătorul bisericii şi că, prin puterea Lui, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc” (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinţi. El este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu. – Viața lui Iisus, ed. 2015, p. 243

Sabatul în special a fost dat pentru binele omului și pentru onoarea lui Dumnezeu. (…)

Sabatul avea să fie un semn special între Dumnezeu și poporul Său pentru totdeauna. El trebuia să fie un semn în acest mod: toți cei care aveau să păzească Sabatul arătau prin aceasta că erau închinători ai Viului Dumnezeul, Creatorul cerurilor și pământului. Sabatul avea să fie un semn între Dumnezeu și poporul Său atâta timp cât avea să existe pe pământ un popor care să-I slujească. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 267

Însăși frumuseţea ei [a naturii] îndepărtează sufletul de păcat și de atracţiile lumești și îl conduce spre puritate, spre pace și spre Dumnezeu. (…)
Scopul urmărit de Domnul Hristos, prin faptul că învăţa folosind parabolele, era direct legat de scopul Sabatului. Dumnezeu le-a dat oamenilor acest memorial al puterii Lui creatoare, pentru ca ei să-L poată descoperi în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne îndeamnă să contemplăm slava Creatorului, așa cum este dezvăluită în lucrurile create de El. Tocmai pentru că a dorit ca noi să procedăm astfel, Domnul Isus a legat învăţăturile Sale preţioase de frumuseţea lucrurilor din natură. Mai mult decât în oricare altă zi, în ziua sfântă de odihnă, ar trebui să cercetăm soliile înscrise de Dumnezeu pentru noi în natură. Parabolele Mântuitorului ar trebui studiate în același cadru în care au fost rostite, pe câmp și în dumbrăvi, sub cerul liber, în locurile pline de iarbă și flori. Pe măsură ce ne apropiem de inima naturii, Domnul Hristos ne face să simţim realitatea prezenţei Sale și vorbește inimii noastre despre pacea și dragostea Lui. – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, p. 13

Joi, 22 noiembrie: Moartea şi învierea

Nemurirea promisă omului cu condiţia ascultării fusese pierdută prin păcătuire. Adam nu putea să le transmită urmaşilor lui ceva ce nu avea şi n-ar fi existat nicio speranţă pentru omenirea decăzută dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, nu le-ar fi oferit din nou oamenilor nemurirea. Deşi „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”, Hristos „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (Romani 5:12; 2 Timotei 1:10). Nemurirea poate fi obţinută numai prin Hristos. Isus a spus: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). Orice om poate intra în posesia acestei binecuvântări preţioase dacă împlineşte condiţiile. Toţi cei care, „prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” vor primi „viaţa veşnică” (Romani 2:7). – Tragedia veacurilor, ed. 2011, pp. 439–440
Dătătorul vieții îi va chema cu voce tare la prima înviere pe cei pe care i-a răscumpărat, iar până în ceasul acela triumfal, când ultima trâmbiță va suna și când marea armată va câștiga victoria veșnică, fiecare sfânt care doarme va fi păstrat în siguranță și va fi păzit ca o piatră prețioasă, fiind cunoscut de Dumnezeu pe nume. Ei sunt aduși la viață din morți prin puterea Mântuitorului care a locuit în ei cât au trăit și datorită faptului că au fost părtași la natura divină. – Scrisoarea 65a, 1 ianuarie 1894

Dătătorul vieţii vine pentru a rupe lanţurile mormântului. El urmează să-i scoată afară pe cei închişi în morminte şi să proclame: „Eu sunt învierea şi viaţa.” Acolo stă oştirea celor înviaţi. Ultimul gând a fost cu privire la moarte şi durerile ei. Ultimele gânduri pe care le-au avut au fost cu privire la mormânt, dar acum ei proclamă: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). Durerile morţii au fost ultimele lucruri pe care le-au simţit. (…)

Când se vor trezi, orice durere va fi dispărut. „Unde îţi este biruinţa, moarte?” Iată că ei stau aici, primesc atingerea finală a nemuririi şi se înalţă pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Porţile cetăţii lui Dumnezeu se deschid, iar popoarele care au păzit adevărul intră în ea. – Solii alese, cartea 3, ed. 2012, p. 358
Glasul Fiului lui Dumnezeu îi cheamă pe sfinţii adormiţi. (…) Din închisoarea morţii, ei vin îmbrăcaţi cu slavă nemuritoare. (…)
Drepţii cei vii sunt schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală de ochi”. La glasul lui Dumnezeu, ei au fost slăviţi; acum sunt făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt răpiţi să-L întâlnească pe Domnul lor în văzduh. (…)
Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul le acordă urmaşilor Săi emblemele biruinţei şi îi învesteşte cu însemnele rangului lor împărătesc. (…) Pe capul biruitorilor, Isus pune cu propria Sa mână coroane de slavă. Pentru fiecare este o coroană, purtând numele său cel nou (Apocalipsa 2:17) şi inscripţia „sfinţenie Domnului”. În mâna fiecăruia este pusă ramura de palmier a biruitorului şi o harpă strălucitoare. Apoi, când îngerii care conduc ating coardele, mâinile tuturor ating coardele harpelor cu pricepere, producând o muzică dulce, în tonuri melodioase şi bogate. O răpire de nespus pune stăpânire pe toate inimile şi glasurile se înalţă în laudă plină de recunoştinţă. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 356

Vineri, 23 noiembrie: Pentru studiu suplimentar

Sfaturi către editori, capitolul „Temelia, stâlpii şi trăsăturile distinctive ale credinței noastre”, pp. 28–32.