Comentarii inspirate (st. 1)

Crearea lumii şi căderea în păcat

Sabat după-amiază, 29 septembrie

Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţișarea exterioară, cât și în caracter. Numai Hristos singur este „întipărirea Fiinţei” Tatălui (Evrei 1:3) ; omul însă a fost făcut „după chipul” lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeiești. Sentimentele sale erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul raţiunii. El era sfânt și fericit, purtând chipul lui Dumnezeu și fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa. – Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 33

Păcatul este cel care ne întunecă mintea şi ne înceţoşează discernământul. Când păcatul este scos din inima noastră, lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu de pe chipul lui Isus Hristos, luminând Cuvântul Său şi reflectându-se de pe chipul naturii, va declara cu o tot mai mare claritate că Domnul este „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exodul 34:6).
În lumina Lui, noi vom vedea lumina până când mintea, inima şi sufletul vor fi transformate după chipul sfinţeniei Lui. – Mărturii, vol. 8, ed. 2017, p. 257

Unitatea aduce tărie, iar dezbinarea, slăbiciune. Uniţi unul cu altul, lucrând împreună în armonie pentru salvarea oamenilor, vom fi cu adevărat „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Cei care refuză să lucreze în armonie Îl dezonorează profund pe Dumnezeu. Vrăjmaşul sufletelor este încântat să-i vadă lucrând unii împotriva altora. Cei care fac astfel trebuie să cultive dragostea frăţească şi duioşia inimii. Dacă ar putea să dea deoparte cortina viitorului şi să vadă care va fi consecinţa lipsei lor de unitate, cu siguranţă s-ar pocăi.
Lumea priveşte cu satisfacţie la lipsa de unitate dintre creştini. Necredincioşii sunt foarte mulţumiţi. Dumnezeu cheamă la o schimbare în rândurile poporului Său. Unirea cu Hristos şi unul cu altul constituie singura noastră apărare în aceste zile din urmă. Să nu îi dăm posibilitatea lui Satana să arate spre membrii bisericii noastre şi să spună: „Uitaţi-vă la oamenii aceştia care stau sub steagul lui Hristos, cum se urăsc unul pe altul! Nu avem de ce să ne temem de ei cât timp îşi consumă puterile mai mult să se lupte unul cu altul decât să lupte împotriva forţelor mele.” – Mărturii, vol. 8, ed. 2017, p. 193

Credinţa adevărată se va manifesta prin fapte bune, deoarece faptele bune sunt roadele credinţei. Când Dumnezeu lucrează în inima omului şi când omul Îi supune Domnului voinţa lui şi conlucrează cu El, în viaţa lui se văd efectele transformării pe care o face Dumnezeu înăuntrul lui prin Duhul Sfânt, iar între intenţiile inimii şi practicile vieţii este armonie. Fiecare păcat trebuie să fie îndepărtat ca fiind acel lucru odios care L-a răstignit pe Domnul vieţii şi al slavei, iar cel credincios trebuie să aibă o experienţă progresivă, făcând continuu faptele lui Hristos. Binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată printr-o ascultare continuă. – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 342

Duminică, 30 septembrie: Dragostea, ca fundament al unităţii

Dumnezeu ne vorbeşte prin natură. Când privim frumuseţea şi bogăţia lumii naturale, noi auzim glasul Lui. Noi Îi vedem slava în frumoasele lucruri pe care le-a făcut cu mâna Lui. Stăm şi privim lucrările Lui fără un văl între noi şi ele. Dumnezeu ne-a dat aceste lucruri pentru ca, privind la lucrările mâinilor Lui, să putem învăţa despre El.

Dumnezeu ne-a dat aceste preţioase lucruri ca pe o expresie a iubirii Lui. Domnul este un iubitor al frumosului şi, pentru a ne face plăcere şi a ne desfăta, El a desfăşurat înaintea noastră frumuseţile naturii, întocmai cum un părinte pământesc caută să pună lucruri frumoase înainte copiilor pe care îi iubeşte. Domnului Îi place să ne vadă întotdeauna fericiţi. Aşa plin de păcat cum este pământul nostru, cu toate nedesăvârşirile lui, Domnul a lăsat cu prisosinţă pe el utilul şi frumosul. Florile frumos colorate vorbesc despre blândeţea şi iubirea Lui. Ele au propriul limbaj care ne aminteşte de marele Dătător. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 236

Dragostea curată este simplă în modul ei de manifestare şi se distinge de orice alt principiu de acţiune. Când se combină cu motivaţiile pământeşti şi cu interesele egoiste, încetează să mai fie curată. Pe Dumnezeu nu Îl interesează atât de mult cât lucrăm, ci, mai degrabă, cu câtă dragoste ne facem lucrul. Dragostea este o trăsătură cerească. Inima firească nu-i poate da naştere. Planta aceasta cerească înfloreşte doar acolo unde Hristos domneşte pe deplin. Acolo unde există dragoste, există putere şi adevăr în viaţă. Dragostea face bine şi doar bine. Cine are dragoste are ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică. – The Youth’s Instructor, 13 ianuarie 1898

Atributul pe care Hristos îl apreciază cel mai mult la om este iubirea dintr-o inimă curată. Acesta este rodul adus de pomul creştin. „Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:7). Domnul Isus a spus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34,35).
Când a fost ascuns în stâlpul de nor, le-a spus copiilor lui Israel prin Moise: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului rău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul” (Leviticul 19:17,18). „Vă poruncesc acest lucru, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15:17). (…)

Dacă vă menţineţi în iubirea lui Dumnezeu, sufletul vă va fi înconjurat de o influenţă care va fi un miros de viaţă spre viaţă. Tu trebuie să veghezi asupra sufletelor ca unul care va trebui să dea socoteală. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 360

Luni, 1 octombrie: Consecinţele căderii

După ce au mâncat din fructul pomului oprit, Adam şi Eva au fost plini de un simţământ de ruşine şi de groază. La început, singurul lor gând a fost cum să-şi scuze păcatul înaintea lui Dumnezeu şi să scape de îngrozitoarea sentinţă de moarte. Când Domnul i-a întrebat despre păcatul lor, Adam a răspuns dând vina în parte pe Dumnezeu şi în parte pe partenera lui: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Femeia a aruncat vina asupra şarpelui, spunând: „«Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.» De ce ai făcut şarpele? De ce i-ai îngăduit să intre în Eden?” Acestea erau întrebările pe care le implica scuza ei pentru că păcătuise, punând astfel în seama lui Dumnezeu responsabilitatea căderii lor. Spiritul de îndreptăţire de sine şi-a avut originea în tatăl minciunilor şi a fost manifestat de toţi fiii şi de toate fiicele lui Adam. Mărturisirile de felul acesta nu sunt inspirate de Spiritul divin şi nu vor fi valabile înaintea lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă îl va conduce pe om să-şi poarte singur vina şi să şi-o recunoască fără şiretenie sau ipocrizie. – Mărturii, vol. 5, ed. 2015, pp. 540–541

Adam a trăit o viaţă plină de necaz, umilinţă şi pocăinţă continuă. Când îi învăţa pe copiii şi pe nepoţii lui ce înseamnă temerea de Domnul, adesea îi părea rău cu amar pentru păcatul lui, care a adus atât de multă nenorocire asupra urmaşilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că va trebui să moară l-a făcut să se cutremure de groază. El a considerat moartea ca fiind o nenorocire înspăimântătoare. Adam a cunoscut pentru prima dată realitatea înfiorătoare a morţii în familia omenească atunci când fiul său Cain şi-a ucis fratele, pe Abel. Faptul că era cuprins de remuşcările cele mai amare pentru propria fărădelege, că era lipsit de fiul său Abel, că se uita la Cain ca la ucigaşul acestuia şi cunoştea blestemul rostit de Dumnezeu asupra lui Cain a făcut ca inima lui Adam să fie doborâtă de durere. El îşi reproşa sieşi cât se poate de amarnic prima lui nelegiuire. I-a cerut iertare lui Dumnezeu, prin Jertfa care era făgăduită. Cât de adânc trebuie să fi simţit mânia lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit în Paradis! El a fost martor la imoralitatea generală care, mai târziu, L-a determinat pe Dumnezeu să-i nimicească prin potop pe locuitorii pământului. După ce a trăit câteva sute de ani, condamnarea la moarte pe care Creatorul a rostit-o asupra lui şi care i s-a părut la început atât de groaznică a ajuns să fie privită ca un act de dreptate şi milă din partea lui Dumnezeu, un act ce punea capăt unei vieţi nefericite.

Când a fost martorul primelor semne ale degradării naturii, manifestate prin frunzele care cădeau şi florile care se ofileau, Adam a plâns cu mai multă durere decât îi jelesc astăzi oamenii pe cei care mor. Faptul că florile se ofileau nu era o cauză atât de profundă a întristării lui, pentru că erau mai delicate şi mai sensibile, dar faptul că frunzele copacilor înalţi, nobili şi falnici cădeau pe pământ pentru a putrezi îi arăta degradarea generală a naturii frumoase pe care Dumnezeu o crease special pentru binele omului. – Istoria mântuirii, ed. 2009, pp. 43–44

Marţi, 2 octombrie: Dezbinarea şi separarea

Pentru că Adam a călcat legea, păcatul a fost introdus în lumea frumoasă şi plăcută pe care o crease Dumnezeu, iar oamenii, bărbaţi şi femei, au devenit tot mai împietriţi în neascultarea de Legea Sa. Domnul a privit în jos, spre lumea noastră nepocăită, şi a hotărât că trebuie să le arate călcătorilor Legii o manifestare a puterii Sale. El i-a făcut cunoscut lui Noe planul Său şi l-a învăţat să-i avertizeze pe oameni, în timp ce construia corabia în care cei ce se pocăiau îşi puteau găsi adăpost până avea să treacă mânia lui Dumnezeu. Timp de o sută douăzeci de ani, Noe a proclamat solia de avertizare înaintea lumii antediluviene; însă numai câţiva s-au pocăit. (…)
Neamul răzvrătit a fost nimicit de potop. Moartea a fost partea lor. Prin împlinirea avertizării profetice, că toţi aceia care nu aveau să ţină poruncile cerului aveau să bea apele potopului, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu a fost exemplificat.

După potop, oamenii s-au înmulţit iarăşi pe pământ, dar şi nelegiuirea a crescut. Idolatria a ajuns aproape generală. În cele din urmă, Domnul i-a lăsat pe călcătorii de Lege împietriţi să urmeze căile lor rele, în timp ce El l-a ales pe Avraam, din seminţia lui Sem, şi l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generaţiile viitoare. – Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, ed. 1997, pp. 521–522

„Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul pentru altul.” Când sunt strâns legaţi, nu prin forţă sau interese egoiste, ci prin iubire, oamenii dau dovadă despre lucrarea unei influenţe care este mai presus de orice influenţă omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu şi că a fost sădit un nou principiu de viaţă. Ea ne dovedeşte că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forţelor supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu biruieşte egoismul inimii fireşti. – Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 585
În aceste zile este necesar ca unitatea noastră să aibă un caracter care să reziste încercării. (…) Avem multe de învăţat şi multe, multe altele de care trebuie să ne dezvăţăm. Numai Dumnezeu este infailibil. Cei care cred că nu vor fi nevoiţi să renunţe niciodată la o idee preferată, că nu vor fi niciodată în situaţia de a-şi schimba o opinie, vor fi dezamăgiţi. Atâta vreme cât ţinem la ideile şi la opiniile noastre cu o insistenţă hotărâtă, nu putem avea unitatea pentru care S-a rugat Domnul Hristos. – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ed. 2007, p. 42

Prin acest mesaj [al primului înger], Dumnezeu i-a trimis bisericii un avertisment care, dacă ar fi fost luat în seamă, ar fi îndreptat relele care o ţineau departe de El. Dacă oamenii ar fi primit mesajul ceresc, umilindu-şi inimile înaintea Domnului şi căutând cu sinceritate să se pregătească pentru a sta în prezenţa Sa, Duhul şi puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns din nou la acea stare binecuvântată de unire, credinţă şi iubire care exista în zilele apostolice, când credincioşii erau „o inimă şi un suflet”, vestind „Cuvântul Domnului cu îndrăzneală”, şi când „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (Faptele 4:32,31; 2:47). – Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 311

Miercuri, 3 octombrie: Avraam, părintele poporului lui Dumnezeu

După cum Biblia ne prezintă două legi – una neschimbătoare și veșnică, iar cealaltă trecătoare, provizorie – tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut pentru prima dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduinţă divină – că sămânţa femeii urma să-i zdrobească șarpelui capul. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credinţa în Hristos. De asemenea, li se făgăduia viaţa veșnică, dar cu condiţia să fie credincioși faţă de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii. Același legământ a fost reînnoit faţă de Avraam în făgăduinţa: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (Geneza 22:18). Această făgăduinţă arăta spre Domnul Hristos. Așa a înţeles-o Avraam (vezi Galateni 3:8,16) și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. De asemenea, legământul cu Avraam menţinea autoritatea Legii lui Dumnezeu. – Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 373

Avraam a fost cinstit de naţiunile învecinate ca prinţ puternic, ca un conducător înţelept şi capabil. El nu şi-a restrâns influenţa pe care o avea asupra vecinilor săi. Viaţa şi caracterul său, în contrast evident cu acelea ale închinătorilor la idoli, au exercitat o influenţă grăitoare în favoarea adevăratei credinţe. Loialitatea sa faţă de Dumnezeu era nestrămutată, în timp ce bunăvoinţa şi caracterul său amabil inspirau încredere şi prietenie, câtă vreme măreţia sa neştirbită impunea respect şi cinste.
Religia sa nu era ţinută ca o comoară preţioasă, pentru a fi păzită şi savurată într-o manieră egoistă numai de posesorul ei. Adevărata religie nu poate fi păstrată astfel, căci un asemenea spirit este opus principiilor Evangheliei. Când Hristos locuieşte în inimă, este imposibil să ascunzi lumina prezenţei Sale sau ca acea lumină să scadă în intensitate. Dimpotrivă, ea va fi din ce în ce mai puternică, pe măsură ce natura egoismului şi a păcatului care înfăşoară sufletul este împrăştiată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.

Cei care compun poporul lui Dumnezeu sunt reprezentanţii Săi pe pământ, şi El intenţionează ca ei să fie lumini în întunericul moral al acestei lumi. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 54
Ucenicii lui Hristos sunt aşezaţi ca purtători de lumină pe calea spre cer; prin intermediul lor, harul, mila şi bunătatea Tatălui sunt exprimate în mod vizibil pentru lumea învăluită în întunericul greşitei înţelegeri a lui Dumnezeu. Când văd faptele lor bune, cei din jur sunt determinaţi să-L slăvească pe Tatăl din cer, deoarece în acest fel este evidenţiat în mod clar faptul că pe tronul universului există un Dumnezeu al cărui caracter este vrednic de laudă şi demn de urmat ca exemplu. Iubirea divină care radiază în inimă şi armonia creştină manifestată în viaţă sunt ca o scânteiere a strălucirii cerului dată oamenilor de pe pământ, ca să poată înţelege şi să poată preţui frumuseţea şi desăvârşirea lui.

Astfel, oamenii sunt ajutaţi să creadă în „dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi” (1 Ioan 4:16). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, p. 39

Joi, 4 octombrie: Poporul ales al lui Dumnezeu

Domnul i-a pus deoparte pentru El pe cei care sunt evlavioşi; această consacrare faţă de Dumnezeu şi această separare de lume au fost în mod clar prezentate atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Există un zid de despărţire pe care Domul Însuşi l-a ridicat între lucrurile acestei lumi şi cele pe care El le-a ales din lumea aceasta ca să le sfinţească pentru Sine. Chemarea şi caracterul copiilor lui Dumnezeu sunt deosebite, perspectivele lor sunt deosebite, iar aceste particularităţi îi deosebesc de ceilalţi oameni. Toţi aceia care fac parte din poporul lui Dumnezeu de pe pământ alcătuiesc un singur trup, de la începutul şi până la sfârşitul timpului. Ei au un singur Cap, care conduce şi stăpâneşte corpul. Aceleaşi cerinţe care au fost valabile în dreptul Israelului din vechime sunt valabile şi în dreptul poporului lui Dumnezeu de astăzi, ca să fie separat de lume. Căpetenia bisericii nu S-a schimbat. Experienţa creştinilor din aceste zile se aseamănă foarte mult cu călătoriile vechiului Israel. – Mărturii, vol. 1, ed. 2010, p. 243
Hristos ne-a ales din lume ca să putem fi un popor deosebit şi sfânt. „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Cei care lucrează pentru Dumnezeu trebuie să fie oameni ai rugăciunii, cercetători stăruitori ai Scripturilor, oameni care flămânzesc şi însetează după neprihănire, ca să poată fi lumină şi putere pentru alţii. – Mărturii, vol. 5, ed. 2016, p. 502

Israelul lui Dumnezeu de astăzi, reprezentanţii Cerului, care alcătuiesc biserica adevărată a lui Hristos, trebuie să fie puternici, căci asupra lor stă sarcina încheierii lucrării care i-a fost încredinţată omului, și să grăbească ziua răsplătirilor finale. Totuși aceleași influenţe care l-au învins pe Israel în timpul domniei lui Solomon se pot întâlni și astăzi. Oștile vrăjmașului oricărei neprihăniri sunt puternic fortificate și numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi câștigată biruinţa. Lupta din faţa noastră cere exercitarea spiritului de renunţare la sine, de neîncredere în sine și de dependenţă numai de Dumnezeu în folosirea înţeleaptă a fiecărei ocazii pentru mântuirea sufletelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu va însoţi biserica Sa atunci când înaintează unită, descoperind lumii care zace în întunericul rătăcirii frumuseţea sfinţeniei, așa cum se manifestă într-un spirit de jertfire de sine, asemenea spiritului lui Hristos, într-o înălţare a celor dumnezeiești mai presus de cele omenești și într-o slujire iubitoare și neobosită pentru aceia care au atâta nevoie de binecuvântările Evangheliei. – Profeţi şi regi, ed. 2011, p. 52

Vineri, 5 octombrie: Pentru studiu suplimentar

Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, cap. 2, „Crearea pământului”, şi cap. 11, „Chemarea lui Avraam”.