Comentarii inspirate (st. 8)

Adunarea bisericii din Ierusalim

Sabat după-amiază, 18 august

La Ierusalim, delegaţii din Antiohia i-au întâlnit pe fraţii din diferitele biserici, care veniseră pentru o adunare generală, şi le-au istorisit despre succesul ce însoţise lucrarea lor printre neamuri. După aceea, ei au schiţat în mod clar tulburarea care se ivise din pricină că anumiţi farisei convertiţi veniseră la Antiohia, spunând că, pentru a fi mântuiţi, convertiţii dintre neamuri trebuie să fie circumcişi şi să păzească Legea lui Moise.
Problema a fost discutată cu însufleţire de către cei adunaţi. Strâns legate de problema circumciziunii, erau multe altele care cereau un studiu atent. (…)

Diferitele puncte incluse în lămurirea principalei probleme în discuţie păreau să aducă înaintea consiliului greutăţi de neînvins. Dar, în realitate, Duhul Sfânt lămurise deja această problemă prin hotărârea de care părea să depindă dezvoltarea, dacă nu chiar însăşi existenţa bisericii creştine. (…)
Consiliul care hotărâse asupra acestei probleme era compus din apostoli şi învăţători care se evidenţiaseră în întemeierea de biserici creştine printre iudei şi printre neamuri şi din delegaţi aleşi din diferite locuri. Bătrânii din Ierusalim cum şi trimişii din Antiohia erau de faţă şi mai erau reprezentate şi bisericile cele mai influente. Consiliul a hotărât potrivit cu ceea ce le dictase judecata luminată şi potrivit cu demnitatea bisericii întemeiate pe voinţa divină. Ca urmare a dezbaterilor, ei au văzut cu toţii că Însuşi Dumnezeu răspunsese de la început la această problemă în discuţie prin faptul că revărsase Duhul Sfânt asupra neamurilor; şi ei au înţeles că partea lor era aceea de a urma călăuzirea Duhului. – Faptele apostolilor, pp. 191, 192, 196

Consiliul nu a pretins infailibilitatea hotărârilor sale, ci a acţionat după îndemnurile unei judecăţi iluminate şi cu demnitatea unei biserici stabilite prin voinţa divină. (…)

Nu a fost chemat întregul corp al creştinilor ca să voteze cu privire la problema în discuţie. Apostolii şi bătrânii – bărbaţi cu influenţă şi judecată – au formulat şi au emis hotărârea care a fost acceptată îndeobşte de bisericile creştine. Oricum, nu toţi au fost satisfăcuţi de această hotărâre; exista o fracţiune de fraţi falşi care pretindeau că se angajează în lucrare pe răspunderea lor. Ei se complăceau în cârtiri şi găsire de greşeli, propunând planuri noi şi căutând să tragă în jos lucrarea bărbaţilor experimentaţi pe care îi hirotonise Dumnezeu ca să înveţe doctrina lui Hristos. Biserica a avut de la început astfel de obstacole şi le va avea până la încheierea timpului. – Istoria mântuirii, p. 308

Duminică, 19 august: Motivul disputei

Cei dintre neamuri, şi în mod deosebit grecii, erau cât se poate de liberi în deprinderi şi exista primejdia ca unii, neconvertiţi în inima lor, să facă numai o mărturisire de credinţă, fără să renunţe la practicile lor rele. Iudeii creştini nu puteau suferi imoralitatea, care nu era socotită de păgâni ca o crimă atât de mare. Iudeii susţineau deci că este un lucru deosebit de important ca circumcizia şi păzirea legii ceremoniale să le fie impuse şi convertiţilor dintre neamuri, ca o dovadă a sincerităţii şi a devoţiunii lor. Ei credeau că, prin aceasta, vor preveni intrarea în biserică a acelora care, primind credinţa fără convertirea inimii, ar putea după aceea să facă de râs lucrarea prin imoralitate şi excese.

Cu ocazia aceasta, Iacov pare să fi fost cel ales pentru a face cunoscută hotărârea la care ajunsese consiliul. Hotărârea lui era ca legea ceremonială şi îndeosebi rânduiala circumciziunii să nu fie impusă neamurilor şi nici chiar recomandată. Iacov a căutat să întipărească în mintea fraţilor lui faptul că, întorcându-se la Dumnezeu, neamurile au făcut o mare schimbare în viaţa lor şi că ar trebui să existe multă grijă ca aceşti oameni să nu fie tulburaţi cu probleme încurcate şi îndoielnice de puţină însemnătate, ca nu cumva să se descurajeze în a-L urma pe Hristos.

Totuşi convertiţii dintre neamuri trebuiau să se lase de obiceiurile care erau în contradicţie cu principiile creştinismului. Prin urmare, apostolii şi bătrânii au fost de acord să-i îndrume pe cei dintre neamuri, printr-o scrisoare, să se ferească de carnea jertfită idolilor, de curvie, de dobitoacele sugrumate şi de sânge. Erau stăruitor îndemnaţi să păzească poruncile şi să ducă o viaţă sfântă. De asemenea, erau asiguraţi că aceia care spuseseră că circumcizia era obligatorie nu fuseseră autorizaţi de apostoli să facă acest lucru. – Faptele apostolilor, pp. 192–195

Luni, 20 august: Circumcizia

Ca o măsură de prevedere, în mod înţelept, Pavel l-a sfătuit pe Timotei să se circumcidă – nu pentru că Dumnezeu cerea aceasta, ci spre a înlătura din mintea iudeilor orice ar fi putut alcătui o obiecţiune faţă de lucrarea lui Timotei. În lucrarea sa, Pavel avea să călătorească din cetate în cetate, prin multe locuri şi, deseori, urma să aibă ocazia de a-L predica pe Hristos în sinagogile iudeilor, ca şi în alte locuri de adunare. Dacă s-ar fi ştiut că unul dintre tovarăşii lui de lucru era necircumcis, lucrarea lui ar fi putut fi mult împiedicată din cauza prejudecăţii şi a bigotismului iudeilor. Pretutindeni, apostolul a întâmpinat o dârză împotrivire şi o aspră prigonire. El dorea să le ducă fraţilor săi iudei, cum şi neamurilor, cunoştinţa Evangheliei şi de aceea căuta ca, în măsura în care era în armonie cu credinţa, să înlăture orice pricină de împotrivire. Cu toate că a îngăduit aceasta mai mult din cauza prejudecăţii iudaice, totuşi el credea şi învăţa că nici circumcizia şi nici necircumciderea nu erau nimic, ci totul era Evanghelia lui Hristos. – Faptele apostolilor, p. 204
La mică depărtare de Iordan, evreii şi-au aşezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici, „Iosua i-a tăiat împrejur”; „copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal şi au prăznuit Paştele” (Iosua 5:3,10). Suprimarea circumciziei, de la data revoltei din Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul lor cu Dumnezeu, al cărui semn vizibil era circumcizia, fusese rupt. Iar suspendarea Sărbătorii Paştelor, ziua de amintire pentru eliberarea din ţara Egiptului, fusese o dovadă care arăta cât de neplăcută a fost pentru Domnul dorinţa lor de a se întoarce pe pământul robiei. Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Său şi semnul legământului a fost restabilit. Toţi cei născuţi în pustie au fost tăiaţi împrejur. – Patriarhi si profeţi, p. 485
Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după cădere, cum a fost păstrată de Noe în corabie şi respectată de Avraam, n-ar fi fost nevoie de ritualul circumciziei. Dacă descendenţii lui Avraam ar fi ţinut legământul a cărui dovadă, sau garanţie, era circumcizia, n-ar fi căzut niciodată în idolatrie, n-ar fi fost lăsaţi să meargă în Egipt şi n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să-Şi proclame Legea la Sinai, s-o sape în table de piatră şi s-o protejeze prin instrucţiuni precise date în judecăţile şi rânduielile lui Moise. – Istoria mântuirii, p. 148

Marţi, 21 august: Dezbaterea

„După ce s-a făcut multă vorbă, Petru s-a sculat şi le-a zis: «Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă Cuvântul Evangheliei şi să creadă.»” El considera că Duhul Sfânt hotărâse în privinţa problemei în discuţie, coborându-se cu aceeaşi putere atât asupra neamurilor necircumcise, cât şi asupra iudeilor circumcişi. El a istorisit viziunea pe care o avusese, în care Dumnezeu i-a pus înainte o faţă de masă plină cu tot felul de animale cu patru picioare şi-l îndemnase să taie şi să mănânce. Iar când el a refuzat să facă aceasta, susţinând că niciodată nu mâncase ceva spurcat sau necurat, răspunsul a fost: „Ce a curăţit Dumnezeu să nu numeşti spurcat” (Faptele 10:15).
Petru a istorisit tâlcuirea lămurită a acestor cuvinte care îi fusese dată aproape imediat, prin porunca de a merge la sutaş şi a-l învăţa în credinţa lui Hristos. Solia aceasta arată că Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci îi primeşte şi îi recunoaşte pe toţi aceia care se tem de El. Petru le-a vorbit despre uimirea lui atunci când, în timp ce rostea cuvintele adevărului înaintea celor adunaţi în casa lui Corneliu, a fost martor cum Duhul Sfânt a pus stăpânire pe ascultătorii săi, atât pe cei dintre neamuri, cât şi pe cei dintre iudei. Aceeaşi lumină şi slavă care se reflectau asupra iudeilor circumcişi străluceau acum şi pe feţele celor necircumcişi dintre neamuri. Aceasta era avertizarea din partea lui Dumnezeu ca Petru să nu socotească pe unul mai prejos decât altul, căci sângele lui Hristos poate curăţi de orice mânjitură.

Altădată, Petru a discutat cu fraţii săi despre convertirea lui Corneliu şi a prietenilor săi şi despre părtăşia sa cu ei. Când, cu acea ocazie, a arătat cum Duhul Sfânt Se revărsase asupra neamurilor, Petru a spus: „Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” (Faptele 11:17). Acum, cu aceeaşi căldură şi putere, el a zis: „Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?” Jugul acesta nu era Legea Celor Zece Porunci, după cum pretind unii, care socotesc că nu mai sunt obligatorii cerinţele Legii; Petru se referea aici la legea ceremonială, care fusese desfiinţată şi înlăturată prin răstignirea lui Hristos.

Cuvântarea lui Petru i-a adus pe cei adunaţi până acolo că i-au putut asculta cu răbdare pe Pavel şi Barnaba, care le-au istorisit experienţa făcută de ei în lucrarea pentru neamuri. „Toată adunarea a tăcut şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, care au istorisit toate semnele şi minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul neamurilor.” – Faptele apostolilor, pp. 192–194
Și Iacov şi-a dat mărturia sa hotărâtă, declarând că era în planul lui Dumnezeu să reverse asupra neamurilor aceleaşi privilegii şi binecuvântări care le fuseseră acordate iudeilor.

Duhul Sfânt a socotit de bine să nu impună legea ceremonială asupra convertiţilor dintre neamuri şi gândirea apostolilor în această privinţă era în armonie cu Duhul lui Dumnezeu (Faptele 10:15). Iacov a prezidat acest consiliu şi ultima lui hotărâre a fost: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu.”
Aceasta a pus capăt discuţiei. – Ibidem, p. 195

Miercuri, 22 august: Hotărârea apostolilor

Ierusalimul era metropola iudeilor şi acolo se găseau cel mai mare exclusivism şi bigotismul cel mai puternic. Iudeii creştinaţi, trăind cu viziunea templului, fireşte că îngăduiau minţii lor să se întoarcă la privilegiile deosebite ale iudeilor ca naţiune. Când au văzut biserica creştină îndepărtându-se de ceremoniile şi tradiţiile iudaismului şi şi-au dat seama că sfinţenia aceea deosebită, cu care fuseseră îmbrăcate obiceiurile iudaice, va dispărea în lumina noii credinţe, mulţi s-au mâniat pe Pavel ca fiind el acela care, în mare măsură, a pricinuit această schimbare. Nici chiar ucenicii nu erau cu toţii pregătiţi să primească din inimă hotărârea consiliului. Unii erau plini de râvnă pentru legea ceremonială; şi ei l-au privit cu neplăcere pe Pavel, fiindcă socoteau că principiile sale cu privire la obligaţiile legii iudaice nu erau aşa stricte.
Hotărârile largi şi mult cuprinzătoare ale consiliului general au adus încredere în rândul credincioşilor dintre neamuri şi lucrarea lui Dumnezeu se dezvolta tot mai mult. În Antiohia, biserica s-a bucurat de prezenţa lui Iuda şi a lui Sila, care, fiind şi ei proroci, „au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte”. Aceşti bărbaţi evlavioşi au zăbovit o vreme în Antiohia. „Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia şi învăţau pe norod şi propovăduiau, cu mulţi alţii, Cuvântul Domnului.” – Faptele apostolilor, pp. 197–198

Tradiţiile şi preceptele oamenilor nu trebuie să ia locul adevărului descoperit. Înaintarea soliei Evangheliei nu trebuie împiedicată de prejudecăţile şi preferinţele oamenilor, oricare ar fi poziţia lor în biserică.
Pavel se consacrase pe sine şi toate puterile sale slujirii lui Dumnezeu. El primise adevărurile Evangheliei direct din ceruri şi, în tot timpul lucrării sale, el a menţinut o vie legătură cu fiinţele cereşti. El fusese învăţat de Dumnezeu cu privire la punerea unor poveri netrebuincioase asupra creştinilor dintre neamuri, astfel încât, atunci când credincioşii iudaizanţi au ridicat în biserica din Antiohia problema circumciziunii, Pavel cunoştea felul de gândire al Duhului lui Dumnezeu cu privire la o asemenea învăţătură şi a luat o poziţie hotărâtă şi de nezdruncinat, care a adus bisericilor eliberarea de ritualurile şi ceremoniile iudaice. – Faptele apostolilor, p. 200

Atât Pavel, cât şi Barnaba erau plini de iubire faţă de aceia care primiseră de curând solia Evangheliei prin lucrarea lor şi doreau să-i mai vadă o dată. Pavel a avut întotdeauna această grijă iubitoare. Chiar şi când se găsea în îndepărtate câmpuri misionare, departe de locul unde lucrase mai înainte, el continua să poarte pe inimă povara de a-i îndemna pe aceşti convertiţi să rămână credincioşi, ducându-şi „sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1). Continuu, el căuta să-i ajute să devină creştini de sine stătători, care se dezvoltă, tari în credinţă, plini de zel şi cu inima întreagă în consacrarea lor faţă de Dumnezeu şi de lucrarea de înaintare a Împărăţiei Sale. – Faptele apostolilor, p. 201

Joi, 23 august: Scrisoarea de la Ierusalim

Conducătorii bisericii din Ierusalim ştiau că, prin lipsa de conformare faţă de legea ceremonială, creştinii aveau să-şi atragă asupră-le ura iudeilor şi să se expună astfel prigoanei. Sinedriul făcea tot ce putea ca să împiedice extinderea Evangheliei. El alegea bărbaţi care să-i urmărească pe apostoli, îndeosebi pe Pavel, şi pe orice cale cu putinţă să se opună lucrării lor. Dacă ar fi fost învinuiţi înaintea Sinedriului ca nişte călcători ai legii, creştinii ar fi avut de suferit o grabnică şi aspră pedeapsă ca apostaţi de la credinţa iudaică.
Mulţi dintre iudeii care primiseră Evanghelia mai nutreau încă un simţământ de consideraţie faţă de legea ceremonială şi erau prea grabnici să facă anumite concesii neînţelepte, nădăjduind ca astfel să câştige încrederea conaţionalilor lor, să le îndepărteze prejudecăţile şi să-i câştige la credinţa în Hristos, ca Răscumpărător al lumii. – Faptele apostolilor, p. 404
Deşi era învăţat personal de Dumnezeu, totuşi Pavel nu a avut idei exagerate cu privire la răspunderile individuale. În timp ce aştepta îndrumare direct de la Dumnezeu, el a fost întotdeauna gata să recunoască autoritatea dată corpului credincioşilor uniţi în obştea bisericii. El simţea nevoia sfatului; şi, când se iveau probleme importante, el le prezenta bucuros înaintea bisericii şi se unea cu fraţii săi în a cere de la Dumnezeu înţelepciune pentru a lua hotărâri drepte. Chiar „duhurile prorocilor”, spunea el, „sunt supuse prorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor” (1 Corinteni 14:32). Cât despre Petru, el învăţa ca toţi, uniţi în obştea bisericii, să fie „supuşi unii altora” (1 Petru 5:5). – Faptele apostolilor, p. 200
Răscumpărătorul lumii a învestit biserica Sa cu mare putere. El stabileşte regulile care trebuie aplicate în cazurile de judecare a membrilor ei. După ce a dat instrucţiuni explicite privind calea care trebuie urmată, El spune: „Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice (în limitele disciplinei bisericii, n.a.) veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.” Astfel, însăşi autoritatea cerească validează disciplina bisericii în privinţa membrilor ei, atunci când a fost urmată regula biblică.
Cuvântul lui Dumnezeu nu aprobă ca un singur om să-şi impună propria-i judecată în opoziţie cu judecata bisericii şi nici să forţeze acceptarea părerilor sale împotriva opiniilor bisericii. Dacă nu ar exista disciplină şi conducere în biserică, aceasta s-ar fragmenta; nu s-ar putea menţine unită ca un trup. Au fost mereu indivizi cu gândire independentă, care au pretins că au dreptate, că Dumnezeu i-a învăţat, le-a impresionat mintea şi i-a călăuzit într-un mod deosebit. Fiecare are o teorie a lui, perspective proprii deosebite şi fiecare declară că vederile lui sunt în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare are o credinţă şi o teorie diferită şi cu toate acestea fiecare pretinde că are o lumină deosebită de la Dumnezeu. Aceştia se îndepărtează de corpul bisericii şi sunt fiecare în sine o biserică separată. Nu pot avea toţi dreptate, deşi toţi susţin că sunt conduşi de Domnul. Cuvântul inspiraţiei nu este da şi nu, ci „da şi amin” în Hristos Isus. – Mărturii, vol. 3, p. 428