Comentarii inspirate (st. 3)

VIAŢA ÎN BISERICA PRIMARĂ

Sabat după-amiază

Ucenicii încă mai priveau cu ardoare spre cer când „iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer»” (Faptele 1:10,11).

Făgăduinţa celei de a doua veniri a lui Hristos trebuia să fie păstrată mereu proaspătă în mintea ucenicilor Săi. Acelaşi Isus, pe care ei Îl văzuseră înălţându-Se la cer, urma să vină iarăşi ca să-i ia la Sine pe aceia care, pe acest pământ, s-au consacrat servirii Lui. Acelaşi glas care le-a spus: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” le va ura în curând bun venit înaintea Feţei Sale, în Împărăţia cerească. (…)
Pe bună dreptate, ucenicii se puteau bucura în nădejdea revenirii Domnului lor. – Faptele apostolilor, p. 33
Aceia care se angajează cel mai activ în îndeplinirea cu credincioşie a lucrării de câştigare a sufletelor pentru Isus Hristos sunt cei mai bine dezvoltaţi din punct de vedere al spiritualităţii şi al evlaviei. Însăşi lucrarea lor activă a constituit mijlocul de creştere spirituală. Există pericolul ca religia să-şi piardă adâncimea pe măsură ce se extinde. Nu s-ar întâmpla aşa dacă, în locul predicilor lungi, cei nou-veniţi la credinţă ar primi o educaţie înţeleaptă. Învăţaţi-i, încredinţându-le o lucrare pe care să o facă într-un domeniu al activităţii religioase ca să nu se piardă dragostea lor dintâi, ci să fie tot mai fierbinte. Faceţi-i să înţeleagă faptul că trebuie să stea bine pe picioarele lor şi să nu aştepte să li se poarte de grijă, bazându-se pe sprijinul bisericii. În funcţie de aptitudinile lor, ei pot să ajute biserica în multe domenii, pentru a se apropia de Dumnezeu, şi pot să lucreze pe diferite căi pentru a influenţa persoane care, deşi sunt în afara bisericii, vor face bine pentru biserică. Înţelepciunea şi prosperitatea bisericii vor avea o influenţă convingătoare în favoarea lor. Psalmistul s-a rugat pentru binecuvântarea bisericii astfel: „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste noi Faţa Lui, ca să se cunoască pe pământ calea Ta şi printre toate neamurile, mântuirea Ta!” – Evanghelizare, p. 356
Însă cei dintâi creștini au început să privească la defectele unora și ale altora. Zăbovind asupra greșelilor, dând loc criticii rele, ei L-au pierdut din vedere pe Mântuitorul și marea iubire pe care El a arătat-o față de păcătoși. Au început să arate mai multă strictețe pentru ceremoniile exterioare, să fie mai scrupuloși față de teoria credinței și mai severi în criticile lor. În zelul de a-i condamna pe alții, ei au uitat de propriile greșeli. Au uitat lecția de iubire frățească pe care le-a predat-o Domnul Isus. Și, cel mai trist lucru dintre toate, ei nu erau conștienți de ceea ce pierduseră. Nu își dădeau seama că fericirea și bucuria se îndepărtau din viețile lor și că, în curând, aveau să umble în întuneric, izgonind din inimile lor dragostea lui Dumnezeu. (…)
În biserica lui Dumnezeu de astăzi, dragostea frățească lipsește în mare măsură. Mulți dintre cei care susțin că Îl iubesc pe Mântuitorul neglijează să-i iubească pe cei care sunt uniți cu ei în părtășie creștină. Noi suntem de aceeași credință, membri ai aceleași familii, toți copii ai aceluiași Tată ceresc, cu aceeași binecuvântată nădejde a nemuririi. Cât de strânsă și duioasă ar trebui să fie legătura care ne leagă laolaltă! Oamenii din lume privesc la noi să vadă dacă credința noastră exercită o influență sfințitoare asupra inimilor noastre. Ei văd imediat orice defect din viețile noastre, fiecare inconsecvență din faptele noastre. Să nu le dăm ocazia să arunce ocară asupra credinței noastre. – Sfaturi pentru biserică, p. 44

Duminică, 15 iulie: Învăţătură şi părtăşie

Sub învăţătura lui Hristos, ucenicii au fost ajutaţi să simtă că au nevoie de Duhul Sfânt. Sub învăţătura Duhului, ei au primit calificarea finală şi au pornit în lucrarea vieţii lor. (…) Ei erau „toţi împreună”, „o inimă şi un gând” (Faptele 2:46; 4:32). Hristos le umplea gândurile; înaintarea Împărăţiei Lui era ţinta lor. În minte şi în caracter, ei deveniseră asemenea Domnului lor, iar oamenii „au priceput că fuseseră cu Isus”.

Cincizecimea le-a adus iluminarea cerească. Acum le erau dezvăluite adevărurile pe care nu putuseră să le înţeleagă când Hristos fusese cu ei. Cu o credinţă şi o siguranţă pe care nu le cunoscuseră mai înainte, ei au acceptat învăţăturile Cuvântului Sfânt. Pentru ei nu mai era o chestiune de credinţă că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau că, deşi îmbrăcat în natură umană, El era într-adevăr Mesia şi au povestit lumii întregi experienţa lor cu o încredere care purta cu ea convingerea că Dumnezeu era cu ei.
Ei puteau rosti Numele lui Isus cu încredere. Nu era El Prietenul şi Fratele lor mai mare? Fiind într-o strânsă comuniune cu Hristos, ei stăteau cu El în locurile cereşti. În ce limbaj înflăcărat îşi îmbrăcau ei ideile când aduceau mărturie pentru El! Inimile lor erau pline de o bunătate atât de mare, atât de adâncă, atât de cuprinzătoare, încât îi constrângea să meargă până la marginile pământului şi să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei erau plini de dorinţa aprinsă de a duce mai departe lucrarea începută de El. Ei au înţeles cât de mare era datoria lor faţă de Cer şi responsabilitatea lucrării lor. Întăriţi prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, ei au plecat plini de zel să vestească biruinţele crucii. Duhul îi însufleţea şi vorbea prin ei. Ei Îi consacraseră Lui viaţa lor, în vederea slujirii. – Asemenea lui Hristos, p. 42

Această dărnicie a credincioşilor era rezultatul revărsării Duhului Sfânt. Cei întorşi la Evanghelie erau „o inimă şi un suflet”. Un interes comun îi stăpânea pe toţi, şi anume: succesul misiunii ce le fusese încredinţată; iar lăcomia nu avea loc în viaţa lor. Iubirea pentru fraţii lor şi pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era mai mare decât iubirea de bani şi de averi. Faptele lor mărturiseau că ei preţuiau sufletele oamenilor ca având o valoare mai mare decât bogăţiile pământeşti.
Aşa va fi întotdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe viaţă. Cei ale căror inimi sunt pline cu iubirea lui Hristos vor urma exemplul Lui, al Aceluia care S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să ne îmbogăţim. Bani, timp, influenţă – toate darurile pe care ei le-au primit din mâna lui Dumnezeu le vor preţui numai ca mijloace de înaintare a lucrării Evangheliei. Aşa era în prima biserică şi, când în biserica de azi se vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii şi-au dezlipit inima de lucrurile pământeşti şi sunt gata să facă sacrificii pentru ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o influenţă puternică asupra ascultătorilor. – Faptele apostolilor, pp. 70–71
Eul va cultiva întotdeauna o părere înaltă despre sine. Când îşi pierd dragostea dintâi, oamenii nu respectă poruncile lui Dumnezeu şi încep să se critice unii pe alţii. Pe măsură ce ne apropiem de încheierea timpului, acest spirit va lupta fără încetare să preia stăpânirea. Satana se străduieşte să-l promoveze pentru ca fraţii, în ignoranţa lor, să caute să se distrugă unii pe alţii. Dumnezeu nu numai că nu este slăvit, dar este foarte dezonorat, iar Duhul lui Dumnezeu este întristat. Satana tresaltă, deoarece ştie că, dacă poate să-i pună pe fraţi să se pândească unii pe alţii în biserică şi în lucrarea de slujire pastorală, unii vor fi atât de descurajaţi, încât îşi vor părăsi posturile. Aceasta nu este lucrarea Duhului Sfânt, ci o putere satanică lucrează înăuntrul minţii şi în templul sufletului pentru a aşeza atributele lui Satana acolo unde ar trebui să fie atributele lui Hristos. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 189

Luni, 16 iulie: Vindecarea unui olog

Ucenicii au propovăduit cu o mare putere un Mântuitor răstignit şi înviat. Semne şi minuni erau înfăptuite de ei în Numele lui Isus; cei bolnavi erau vindecaţi şi un om care fusese olog din naştere a fost perfect însănătoşit şi a intrat în templu alături de Petru şi Ioan, umblând, sărind şi lăudându-L pe Dumnezeu înaintea tuturor. (…)

Am văzut că îngeri ai lui Dumnezeu au fost însărcinaţi să apere cu o atenţie deosebită adevărurile importante, sfinte, care urmau să fie asemenea unei ancore pentru ucenicii lui Hristos în toate generaţiile. Duhul Sfânt a venit în mod special asupra apostolilor, care fuseseră martorii răstignirii, învierii şi proslăvirii Domnului nostru – adevăruri importante, care trebuiau să fie nădejdea lui Israel. Toţi trebuiau să privească la Mântuitorul lumii, ca fiind singura lor speranţă şi să umble pe calea pe care o deschisese El prin jertfirea propriei Sale vieţi, să păzească Legea lui Dumnezeu şi să trăiască. Am văzut înţelepciunea şi bunătatea lui Isus în faptul că le dăduse putere ucenicilor să ducă mai departe aceeaşi lucrare pentru care El fusese urât şi ucis de iudei. În Numele Lui, ei aveau putere asupra lucrării lui Satana. O aureolă de slavă şi lumină a marcat timpul morţii şi învierii lui Isus, imortalizând adevărul sacru că El era Mântuitorul lumii. – Scrieri timpurii, pp. 192–196

Motivul pentru care nu există în biserică un zel religios mai profund şi nici o dragoste caldă unul pentru celălalt este acela că spiritul misionar a murit. Acum se vorbeşte puţin despre revenirea Domnului Hristos, care a fost cândva tema gândirii şi a conversaţiei. Există o inexplicabilă lipsă de tragere de inimă, o crescândă antipatie pentru discuţii religioase; în locul lor, se dă ocazie la vorbărie uşuratică, fără rost, chiar de către cei care mărturisesc că sunt urmaşi ai Domnului Hristos.
Fraţii şi surorile mele, doriţi să rupeţi vraja care vă ţine? Vreţi să vă treziţi din această lenevie ce se aseamănă cu toropeala morţii? Mergeţi, porniţi la lucru, fie că simţiţi că vă place, fie că nu! Angajaţi-vă în eforturi personale pentru a aduce suflete la Isus şi la cunoaşterea adevărului. Într-o astfel de activitate veţi găsi atât un stimulent, cât şi un tonic; ea va fi atât spre trezire, cât şi un întăritor. Prin folosire, puterile voastre spirituale vor deveni mai viguroase, astfel încât să puteţi lucra propria voastră mântuire cu mai mult succes. Letargia morţii este asupra multora dintre cei care Îl mărturisesc pe Hristos. Faceţi orice efort posibil pentru a-i trezi! Avertizaţi, stăruiţi, mustraţi! Rugaţi-vă ca iubirea înduplecătoare a lui Dumnezeu să înmoaie natura lor cuprinsă de gheţari. Deşi poate că ei refuză să asculte, munca voastră nu se va pierde. În efortul de a-i binecuvânta pe alţii, sufletele voastre vor fi binecuvântate. – Mărturii, vol. 5, p. 387
Înălţaţi-L pe Hristos! Hristos cel răstignit, Hristos cel înviat, Hristos cel înălţat la ceruri, Hristos cel ce vine din nou ar trebui să umple mintea pastorului, să o schimbe şi să o facă plină de bucurie, aşa încât să le prezinte oamenilor aceste adevăruri cu iubire şi cu o adâncă seriozitate. Atunci, pastorul va fi pierdut din vedere, iar Domnul Isus va fi văzut de toţi. – Evanghelizare, p. 185

Există mai mulţi oameni decât credem noi, care doresc cu ardoare să descopere calea spre Hristos. Cei care predică ultima solie de har ar trebui să-şi amintească fără încetare că trebuie să-L înalţe pe Hristos ca fiind singura scăpare a celui păcătos. Unii pastori cred că nu este necesar să predice despre pocăinţă şi despre credinţă. Ei consideră ca fiind de la sine înţeles faptul că ascultătorii lor sunt familiarizaţi cu Evanghelia şi că, pentru a le susţine atenţia, trebuie să le prezinte subiecte de altă natură. Dar, din nefericire, mulţi oameni sunt neştiutori cu privire la Planul de Mântuire. Ei au nevoie să fie învăţaţi despre acest subiect foarte important, mai mult decât despre oricare alt subiect. – Evanghelizare, p. 185

Marţi, 17 iulie: Apariţia împotrivirii

După înălţarea Mântuitorului, simţământul prezenţei divine, pline de iubire şi lumină, încă era cu ei. Era o prezenţă personală – Isus, Mântuitorul, care a umblat, a vorbit şi S-a rugat cu ei, care rostise cuvinte de nădejde şi de mângâiere pentru inimile lor şi care, în timp ce solia de pace era încă pe buzele Sale, fusese luat la cer dintre ei. Pe când alaiul de îngeri Îl primea, ei au auzit cuvintele Lui: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). El S-a înălţat la cer în trup omenesc. Ei ştiau că El era încă înaintea tronului lui Dumnezeu, El, Prietenul şi Mântuitorul lor; că simpatia Lui era neschimbată; că pentru totdeauna El va simţi împreună cu omenirea suferindă. Ei ştiau că El prezenta înaintea lui Dumnezeu meritele sângelui Său, arătând rănile din mâinile şi picioarele Sale ca o amintire a preţului pe care El l-a plătit pentru cei răscumpăraţi; şi gândul acesta îi întărea să sufere batjocura pentru Numele Său. – Faptele apostolilor, p. 65

Când Duhul Său Sfânt va veni în inima voastră pentru a vă întipări adevărul în suflet, nu-l veţi mai uita cu uşurinţă. Voi ştiţi deja din experienţă ce înseamnă a cerceta Scripturile până când fiecare idee este bine întemeiată. Este important să cercetaţi Scripturile fără încetare. Trebuie să vă umpleţi mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece este posibil să fiţi despărţiţi şi să ajungeţi într-un loc unde nu veţi avea privilegiul de a vă întâlni cu copiii lui Dumnezeu. Atunci veţi avea nevoie ca toate comorile Cuvântului lui Dumnezeu să fie ascunse în inima voastră, iar când veţi fi înconjuraţi de împotrivire, va trebui să verificaţi totul cu Scripturile. – Credinţa şi faptele, p. 56
Aceia care prezintă aluatul adevărului acolo unde oamenii susţin un amestec de teorii şi doctrine false pot să se aştepte la împotrivire. Atacurile lui Satana vor fi lansate împotriva acelora care apără adevărul, iar purtătorii de stindard trebuie să se aştepte la multe batjocuri dispreţuitoare şi la multe insulte care sunt greu de suportat. – The Review and Herald, 14 octombrie 1902

Isus şi ucenicii Săi au fost înconjuraţi de bigotism, mândrie, prejudecată, necredinţă şi ură. Mintea oamenilor era plină de învăţături false şi numai un efort unit şi perseverent putea să aibă un oarecare succes, totuşi lucrarea cea mare de salvare a sufletelor nu putea să fie abandonată din cauză că trebuiau să fie întâmpinate dificultăţi. Despre Fiul lui Dumnezeu era scris că El „nu va slăbi, nici nu se va lăsa”.
Aceasta este marea lucrare ce stă în faţa noastră. Bisericii lui Hristos îi este încredinţată o lucrare care angajează interesul şi activitatea Cerului. Domnul Isus a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” Lucrarea pentru timpul nostru este însoţită de aceleaşi dificultăţi pe care a fost nevoit să le întâmpine Isus şi de aceleaşi dificultăţi pe care au fost nevoiţi să le biruiască reformatorii din toate veacurile, iar noi trebuie să ne punem voinţa de partea lui Hristos şi să înaintăm cu o încredere neclintită în Dumnezeu. – The Review and Herald, 13 martie 1888

Hristos a spus despre Sine: „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit s-aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). (…)

Profeţia aceasta a fost împlinită într-un mod deosebit. Orice ocară, orice batjocură şi cruzime pe care Satana a putut îndemna inima omenească să le născocească au fost aduse asupra urmaşilor lui Isus. Şi profeţia se va mai împlini în mod cu totul deosebit; căci inima de carne este şi acum potrivnică Legii lui Dumnezeu şi nu vrea să se supună poruncilor ei. Lumea nu este astăzi în armonie cu principiile lui Hristos mai mult decât a fost în zilele apostolilor. Aceeaşi ură care a făcut să izbucnească strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, aceeaşi ură care a dus la prigonirea ucenicilor lucrează şi astăzi în fiii neascultării. (…) Vestirea Evangheliei a fost întotdeauna dusă înainte în lumea aceasta înfruntând împotrivire, primejdie, pierdere şi suferinţă. – Faptele apostolilor, p. 84

Miercuri, 18 iulie: Anania şi Safira

După aceea însă, Anania şi Safira au mâhnit pe Duhul Sfânt lăsându-se stăpâniţi de simţăminte de lăcomie. Ei au început să regrete făgăduinţa făcută şi, în curând, au pierdut plăcuta influenţă a binecuvântării care le încălzise inimile cu dorinţa de a face lucruri mari pentru cauza lui Hristos. Ei au gândit că s-au cam pripit şi că ar trebui să-şi reconsidere hotărârea. Ei au discutat pe toate feţele această problemă şi au hotărât să nu-şi mai împlinească votul. Totuşi ei au văzut că aceia care se despărţeau de averile lor pentru a satisface nevoile fraţilor lor mai săraci se bucurau de o mai mare cinste între credincioşi; şi, fiindu-le ruşine ca nu cumva fraţii lor să afle că inimile lor egoiste se împotriveau făgăduinţei făcute în mod solemn în faţa lui Dumnezeu, ei, în mod conştient, au hotărât să vândă moşioara şi să spună că au pus în fondul de obşte tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze pentru ei o mare parte din bani. În felul acesta, aveau să se asigure de cele necesare vieţii din fondurile de obşte şi, în acelaşi timp, să câştige şi stima fraţilor.
Însă Dumnezeu urăşte făţărnicia şi falsitatea. Anania şi Safira s-au folosit de hoţie în purtarea lor cu Dumnezeu; ei L-au minţit pe Duhul Sfânt şi au primit o osândă imediată şi groaznică pentru păcatul lor. – Faptele apostolilor, p. 72
În cazul lui Anania, păcatul de a-L înşela pe Dumnezeu a fost expus şi pedepsit imediat. Această exemplificare a judecăţii lui Dumnezeu a însemnat un semnal de avertizare pentru toate generaţiile următoare. Acelaşi păcat s-a repetat în istoria ulterioară a bisericii şi este comis de mulţi în vremea noastră, dar, deşi nu este însoţit de aceeaşi manifestare vizibilă a neplăcerii lui Dumnezeu, el nu este mai puţin odios acum decât pe vremea apostolilor. Avertizarea a fost dată, Dumnezeu Şi-a manifestat în mod clar ura faţă de acest păcat şi toţi cei care urmează această cale pot fi siguri că îşi distrug sufletul. (…)

Acest egoism este biruit şi „gândul lui Hristos” este pus în practică numai când suntem animaţi întru totul de motivaţii creştine şi când suntem conştienţi de datoria pe care o avem, când lumina divină îşi pune amprenta pe inima şi caracterul nostru. Duhul Sfânt, care lucrează asupra inimilor şi caracterelor oamenilor, va alunga orice înclinaţie spre lăcomie şi spre înşelăciune. – Sfaturi pentru administrarea creştină a vieţii, p. 313

Slujitorii lui Dumnezeu şi-au făcut ultima lucrare, şi-au înălţat ultimele rugăciuni, au vărsat ultimele lor lacrimi amare pentru o biserică răzvrătită şi pentru un popor nelegiuit. Ultima lor avertizare solemnă a fost adresată. Oh, atunci, aceia care au mărturisit adevărul, dar nu l-au trăit, cu câtă grabă ar dărui case, pământuri şi bani, lucruri care au fost adunate cu lăcomie, îndrăgite şi păstrate cu zgârcenie, dacă s-ar mai putea să primească puţină mângâiere, să li se arate calea mântuirii, să audă un cuvânt de speranţă sau un sfat de la pastorii lor! Dar nu, ei vor trebui să flămânzească şi să înseteze în zadar. Setea lor nu va mai fi niciodată potolită, nu vor mai putea primi nicio mângâiere. Cazurile lor au fost hotărâte şi stabilite pentru veşnicie. Acesta va fi un timp teribil şi îngrozitor. – Manuscript 1, 1857
A fost deschisă o altă carte, unde erau înregistrate păcatele celor care mărturiseau adevărul. Sub titlul general al egoismului venea oricare alt păcat. Erau de asemenea titluri deasupra fiecărei coloane şi, sub acestea, în faţa fiecărui nume, erau înregistrate în coloanele lor respective păcatele mai mici.
Sub lăcomie veneau minciuna, furtul, jaful, frauda şi zgârcenia; sub ambiţie veneau mândria şi extravaganţa; gelozia se afla în fruntea vrăjmăşiei, invidiei şi urii, iar necumpătarea era titlul unei lungi liste de păcate, precum: înclinaţie spre senzualitate, adulter, satisfacerea poftelor senzuale etc. Când priveam, am fost cuprinsă de un chin nespus şi am exclamat: „Cine poate fi mântuit? Cine va sta drept înaintea lui Dumnezeu? Hainele cui sunt fără pată? Cine este fără greşeală în faţa unui Dumnezeu curat şi sfânt?” – Mărturii, vol. 4, pp. 384–385

Joi, 19 iulie: A doua arestare

Atunci acei ucigaşi s-au înfuriat. Voiau să-şi mânjească din nou mâinile cu sânge, omorându-i pe apostoli. Pe când plănuiau cum să facă acest lucru, un înger al lui Dumnezeu a fost trimis la Gamaliel să-i mişte inima şi să le dea un sfat preoţilor şi conducătorilor. Gamaliel a spus: „Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar, dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.” – Adevărul despre îngeri, p. 226

Îngerii răi au exercitat presiuni asupra preoţilor şi bătrânilor pentru a-i da la moarte pe apostoli, dar Dumnezeu Şi-a trimis îngerul pentru a împiedica acest lucru ridicând chiar dintre mai-marii iudeilor un glas în favoarea slujitorilor Săi. Lucrarea apostolilor nu era terminată. Urma ca ei să fie aduşi înaintea împăraţilor pentru a da mărturie pentru Numele lui Isus şi a mărturisi lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră. – Scrieri timpurii, p. 195
Dar chiar şi aici, cei credincioşi pot avea bucuria comuniunii cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale şi mângâierea continuă a prezenţei Sale. Fiecare pas în viaţă ne poate aduce mai aproape de Hristos, ne poate da o experienţă mai profundă a iubirii Sale şi ne poate aduce un pas mai aproape de căminul binecuvântat al păcii. De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o convingere de nestrămutat, mai tare ca oricând. „Până aici Domnul ne-a ajutat” şi ne va ajuta până la sfârşit (1 Samuel 7:12). Să ne aducem aminte de dovezile monumentale ale iubirii lui Dumnezeu, de ceea ce a făcut pentru mângâierea noastră, salvându-ne din mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate dovezile îndurării lui Dumnezeu, pe care le-a manifestat faţă de noi, lacrimile pe care le-a şters, durerile pe care le-a alinat, necazurile şi temerile îndepărtate, nevoile pe care le-a satisfăcut şi binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră, întărindu-ne astfel pentru tot ce mai avem de întâmpinat în peregrinajul nostru.

Ne putem aştepta la noi greutăţi în lupta viitoare a credinţei şi vieţii, dar putem să privim la cele din trecut, ca şi la cele ce vor veni, şi să spunem: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu”. „Şi puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronomul 33:25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne-a fost dată ca să le suportăm. De aceea, să punem mâna la lucru, oriunde este ceva de făcut, având încredinţarea că, orice ar veni, ne va fi dată puterea necesară, proporţional cu încercările prin care trecem. – Calea către Hristos, p. 125

Când harul lui Hristos va fi sădit în suflet, prin Duhul Sfânt, credinciosul va ajunge smerit şi va căuta societatea celor a căror conversaţie este preocupată de lucrurile cereşti. Atunci, Duhul va lua lucrurile lui Hristos şi ni le va descoperi aducând slavă nu primitorului, ci Dătătorului. Prin urmare, dacă aveţi în inimă pacea sfântă a lui Hristos, buzele voastre vor fi pline de laudă şi de mulţumire faţă de Dumnezeu. Subiectul gândurilor sau al conversaţiilor voastre nu îl vor constitui rugăciunile voastre, îndeplinirea datoriei voastre, renunţarea la sine şi bunăvoinţa voastră, ci voi Îl veţi preamări pe Acela care S-a dat pe Sine pentru voi, pe când eraţi încă nişte păcătoşi. Veţi spune: „Mă consacru lui Isus. Eu L-am descoperit pe Acela despre care au scris Moise şi prorocii.” Când Îi veţi aduce laude, veţi avea o binecuvântare preţioasă şi toată lauda şi slava pentru ce s-a făcut prin voi Îi va fi adusă tot lui Dumnezeu. – Credinţa şi faptele, p. 87
Atât răbdarea, cât şi curajul îşi au biruinţele lor. Prin smerenie în încercări, nu mai puţin decât prin îndrăzneală în acţiune, pot fi câştigate suflete la Hristos. Creştinul care dovedeşte răbdare şi voioşie în lipsuri şi suferinţă, care întâmpină chiar moartea cu pacea şi liniştea unei credinţe neşovăielnice, poate săvârşi pentru Evanghelie mult mai mult decât ar fi putut săvârşi printr-o viaţă lungă de credincioasă lucrare. Deseori, când slujitorul lui Dumnezeu este scos din împlinirea activă a datoriei, măsură tainică pe care vederea noastră mioapă ar deplânge-o, acest lucru este hotărât de Dumnezeu pentru împlinirea unei lucrări care, altfel, nu ar fi fost făcută niciodată. – Faptele apostolilor, p. 465