Ediția instructori (st. 1)

Obiective

La nivelul cunoştinţelor: Membrii grupei să remarce continuitatea misiunii răscumpărătoare a Domnului Isus.

La nivelul sentimentelor: Să aprecieze modul cum a început biserica să proclame vestea cea bună despre răscumpărarea prin Isus.

La nivel practic: Să evalueze în ce măsură sunt dedicaţi proclamării Evangheliei, ca urmaşi ai lui Hristos.

SCHIŢA STUDIULUI

I. Cunoştinţe: Continuitatea lucrării de vestire a mântuirii.

De unde ştim că vestea bună a mântuirii oferite de Dumnezeu păcătoşilor a fost vestită fără întrerupere?

II. Sentimente: Creşterea rapidă a bisericii timpurii

A. Cum înţelegem afirmaţia că răspândirea Evangheliei nu a depins de inteligenţa şi de planurile oamenilor, ci de puterea Duhului Sfânt?

B. Dezvoltarea rapidă a bisericii la începuturile ei a fost rezultatul colaborării oamenilor cu Duhul Sfânt. Am putea declara chiar că studiem nu în primul rând faptele apostolilor, ci faptele Duhului Sfânt. Ce confirmări găsim în acest sens în cartea Faptele apostolilor?

III. Practic: Implicarea personală în creşterea bisericii

Din moment ce cartea Faptele apostolilor este o cronică neîncheiată despre creşterea bisericii, iar aceasta necesită participarea noastră, cât de dedicat eşti acestui scop?

Rezumat: După înviere, Isus le-a dat urmaşilor Săi porunca de a da mărturie despre mântuirea pe care a adus-o. El oferă şi puterea necesară împlinirii acestei porunci. „Voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele 1:8). Cum ai primit tu porunca aceasta? În ce măsură te laşi condus de această putere?

PAŞII ÎNVĂŢĂRII

1. MOTIVARE
Pasaje în studiu: Luca 24:50-52; Faptele 1:6-8.

Ideea de bază. Cartea Faptele apostolilor ne aduce aminte permanent că niciodată creşterea spirituală nu are loc de la sine. Realizările din viaţa personală sau din viaţa bisericii sunt rodul lucrării lui Isus şi au loc prin puterea Duhului Sfânt. Probabil că nicio altă carte biblică nu reuşeşte să prezinte la fel de clar şi de concis ca ea naşterea, creşterea, misiunea şi continuarea vieţii creştine. Este remarcabil modul în care rezumă Luca în introducere cei cinci paşi principali pe care trebuie să-i facă creştinul:
1) să fie convins de misiunea încredinţată de Isus (Faptele 1:1-3);
2) să fie vigilent şi să aştepte primirea Duhului Sfânt (Faptele 1:4-5);
3) să se preocupe mai degrabă de ce trebuie să facă personal pentru Împărăţie decât de când va fi ea instaurată (Faptele 1:4-7);
4) să fie pregătit să primească Duhul (Faptele 1:8);
5) să dea mărturie pretutindeni, începând din casa lui şi ajungând până la marginile pământului (Faptele 1:8).
Dacă nu am avea cartea Faptele apostolilor, am duce lipsă de multe informaţii despre începuturile bisericii creştine. Deşi poartă titlul „Faptele apostolilor”, doar doi apostoli joacă un rol major. Petru (Faptele 1–15) joacă rolul principal în istoria bisericii de la Cincizecime şi până la Adunarea de la Ierusalim, fiind martor ocular la evenimente importante precum Cincizecimea, convertirea neamurilor, Adunarea de la Ierusalim etc. Iar Pavel (Faptele 13–28) este protagonistul cărţii, care trasează harta misionară a bisericii de la Ierusalim la Roma. În rest, sunt menţionaţi Ioan şi Iacov doar de câteva ori, alături de alţi purtători de stindard ai bisericii (Ştefan, Filip, Corneliu, Barnaba, Ioan Marcu, Priscila şi Aquila, Dorca, Luca etc.). Cartea ne oferă o dublă asigurare: că oricine adoptă Numele lui Hristos are un rol de îndeplinit în misiunea bisericii şi că Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită „cu toată îndrăzneala” (Faptele 28:31) în toată lumea.

Discuţie introductivă: Faptele 28:24 face următoarea declaraţie interesantă: „Unii au crezut…, alţii n au crezut.” Aceste câteva cuvinte strigă înaintea universului că Isus este judecătorul suprem al oamenilor. Primeşte-L şi vei avea viaţa veşnică. Respinge-L şi vei fi condamnat. Cu acest mesaj îşi încheie Luca relatarea despre istoria bisericii, lăsându-le celor care Îl primesc pe Isus un îndemn: Propovăduiţi Împărăţia lui Dumnezeu! Învăţaţi-i pe toţi despre Isus cu îndrăzneală! De ce putem afirma că noi, creştinii, nu avem altă responsabilitate mai mare?

2. APROFUNDAREA STUDIULUI

În Faptele 1:1 citim că, înainte de această carte, autorul a scris „cea dintâi carte” a sa. Ambele cărţi (Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor) îi sunt adresate lui Teofil, un nobil grec înstărit şi educat. Teofil este un prieten al lui Luca, probabil un nou-convertit la creştinism. Din moment ce Teofil este destinatarul ambelor cărţi, se poate deduce că ele au fost scrise de unul şi acelaşi autor, Luca. Dacă le reunim, aceste două relatări pot purta titlul „Originea şi istoria bisericii creştine”. Prima se ocupă de viaţa şi învăţăturile lui Isus Hristos. A doua prezintă răspândirea Evangheliei din Ierusalim şi până la Roma.

Comentariu biblic

Când i-a învăţat pe ucenici să se roage pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 6:10), Isus a sădit ideea venirii ei apropiate atât în inimile lor, cât şi în inimile creştinilor din generaţiile următoare. Laitmotivul mesajului Său este Împărăţia. A fi cu Dumnezeu, a trăi în comuniune cu sfinţii din toate veacurile, a te muta pentru totdeauna din împărăţia răului în împărăţia neprihănirii sunt dorinţele fiecărui urmaş al Său. Învăluiţi în slava învierii Lui, revigoraţi de puterea Sa infinită, ucenicii au dat glas întrebării care îi frământa: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Faptele 1:6). Cuvântul lui Dumnezeu oferă ca răspuns o asigurare şi o misiune.

I. Întrebarea ucenicilor

Satana fusese învins la Golgota. Moartea fusese biruită în dimineaţa învierii. Acum ucenicii aşteptau răspuns la o întrebare: Când va fi întemeiată Împărăţia lui Dumnezeu? În învăţăturile Domnului Isus, Împărăţia lui Dumnezeu constituie tema centrală. Cuvântul „Împărăţia” şi variantele „Împărăţia lui Dumnezeu” şi „Împărăţia cerurilor” apar de nenumărate ori în Evanghelii: de 50 de ori în Matei, de 13 ori în Marcu, de 37 de ori în Luca şi de 5 ori în Ioan. Oriunde apar, ele transmit ideea de înnoire, de urgenţă şi de anticipare. Înnoire, pentru că intrarea lui Isus în istorie a introdus un element nou şi dinamic: Dumnezeu a pătruns în spaţiul şi timpul uman şi a adus o schimbare specială în ordinea creată. Urgenţă, pentru că, prin Isus, timpul capătă o nouă calitate. După evenimentul din Betleem, timpul trebuie măsurat după un nou punct de reper. Istoria, atât cea a omenirii, cât şi istoria fiecărui om, se împarte în două mari perioade – înainte sau după Hristos. Speranţa omului îşi are rostul doar în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu. De aici şi anticiparea: Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?

De discutat: „Această împărăţie nu este o împărăţie pământească, trecătoare, aşa cum speraseră ascultătorii lui Hristos. Domnul le dezvăluia oamenilor împărăţia spirituală a iubirii Sale, o împărăţie a harului şi a neprihănirii” (Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, p. 13). Prin ce ar trebui să se caracterizeze viaţa trăită în spiritul Împărăţiei lui Dumnezeu?

II. Asigurarea şi misiunea date de Hristos
(Revezi împreună cu grupa Ioan 14:2,3 şi Faptele 1:11.)

La întrebarea cu privire la venirea Împărăţiei, Isus le-a dat ucenicilor o asigurare şi o misiune.

Asigurarea. Isus a arătat că Împărăţia lui Dumnezeu este o certitudine: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2,3). După înviere, i-a trimis pe îngeri la ucenici ca să le amintească de ea şi să le întărească această convingere: „Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele 1:11).

Misiunea. Asigurarea Domnului Hristos că va veni a doua oară pentru a-Şi întemeia Împărăţia implică o misiune – răspândirea până la capătul pământului a veştii despre Împărăţia Sa şi despre calea de a intra în ea. El ne-a încredinţat această misiune (Faptele 1:8), dar nu ne-a dezvăluit ziua şi ceasul în care va veni Împărăţia.

De discutat: „Ucenicii urmau să lucreze cu sârguinţă pentru suflete, adresând invitaţia harului. Nu trebuiau să aștepte ca oamenii să vină la ei, ci ei trebuiau să meargă la oameni cu solia lor.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 23
În ce măsură şi cum te implici în împlinirea acestei misiuni?

3. APLICAŢIA PENTRU NOI

În studiul capitolului 1 din Faptele apostolilor, am descoperit trei adevăruri despre Împărăţia lui Dumnezeu: că ucenicii îşi doreau fierbinte ca ea să vină, că, după înviere, Isus le-a dat asigurarea că ea va veni neîntârziat şi sigur şi că vestea despre ea şi despre mântuirea oferită de Dumnezeu trebuia dusă în toată lumea. Mai rămânea un singur aspect de rezolvat pentru aducerea la îndeplinire a misiunii: completarea numărului celor doisprezece.

Discuţie: După ce criterii trebuie să fie aleşi conducătorii bisericii? Faptele 1:15-26 ne prezintă două criterii esenţiale. Primul – experienţa personală cu Isus (Faptele 1:21): viitorul lider trebuia să fi umblat cu Isus „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi” (Faptele 1:22). Educaţia, teologia, cultura, buna administrare şi puterea de convingere sunt toate talente utile bisericii, dar niciunul nu poate substitui cunoaşterea personală a lui Isus, de la inimă la inimă, individual. Și al doilea – să fi fost „martor al învierii Lui” (Faptele 1:22). Învierea nu poate fi separată de jertfă. Moartea Domnului Isus justifică necesitatea planul de răscumpărare din păcat, iar învierea oferă speranţa înnoirii. Nu poate exista creştin, şi cu atât mai puţin conducător creştin, care să nu fi cunoscut puterea sacrificiului lui Isus şi a mormântului gol. Cunoaşterea puterii învierii este un imperativ pentru proclamarea Evangheliei (1 Corinteni 15:8).

4. ACTIVITATE

„Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt şi le face educaţia pentru lucrarea Sa, dacă ei I se supun. (…) Caracterul slab şi nehotărât se transformă într-un caracter plin de putere şi de statornicie. Consacrarea continuă produce o legătură atât de strânsă între Isus şi ucenicii Lui, încât creştinul devine asemenea Lui la minte şi la caracter.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 206
1. Invită-i pe participanţi să dea exemple de conducători ai bisericii, foşti sau actuali, care dovedesc prin experienţa lor că Dumnezeu face conducători din oameni obişnuiţi.
2. Ce personaje biblice reflectă principiul că Dumnezeu Îşi alege personal oamenii care să dea mărturie despre El? Să reţinem totuşi că oamenii aceştia aleşi n-ar fi fost suficient de potriviţi pentru chemarea făcută dacă n-ar fi fost transformaţi prin puterea lui Dumnezeu.