Comentarii inspirate (st. 1)

ÎMI VEŢI FI MARTORI

Sabat după-amiază, 30 iunie

În timpul lucrării Sale, Isus a prezentat continuu înaintea ucenicilor faptul că ei trebuiau să fie una cu El în lucrarea Sa de răscumpărare a lumii din sclavia păcatului. Când i-a trimis pe cei doisprezece şi, mai
târziu, pe cei şaptezeci să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, El i-a învăţat datoria pe care o aveau – să le împărtăşească şi altora ceea ce El le făcuse cunoscut. În toată lucrarea Sa, El îi instruia pentru o lucrare individuală şi aceasta urma să se întindă pe măsură ce numărul membrilor creştea, ajungând până la cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Ultima lecţie pe care le-a dat-o urmaşilor Săi a fost aceea că ei aveau în păstrare, pentru a fi dusă lumii, vestea cea bună a mântuirii. – Faptele apostolilor, p. 32
Domnul doreşte să aibă un popor al Său în lume, dar nu din lume. Credincioșii Săi trebuie să se străduiască să prezinte adevărul înaintea oamenilor aflaţi în poziţii înalte, acordându-le şi acestora o şansă egală de a cerceta şi de a accepta dovezile Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi sunt lipsiţi de cunoaştere şi de lumină, iar noi avem de făcut o lucrare personală înţeleaptă, serioasă şi solemnă. Trebuie să simţim că avem o responsabilitate faţă de cei aflaţi în poziţii înalte şi să le adresăm invitaţia binevoitoare de a veni la ospăţul de nuntă. Pentru aceşti oameni, ar fi putut să fie făcută o lucrare cu mult mai mare decât cea care a fost făcută până în prezent. Ultima solie pe care Domnul Hristos le-a adresat-o ucenicilor Săi înainte de a Se despărţi de ei şi de a fi luat la cer a fost aceea de a duce Evanghelia până la marginile pământului, iar această însărcinare a fost însoţită de făgăduinţa Duhului Sfânt. Domnul a spus: „Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 198

Duminică, 1 iulie: Restabilirea lui Israel

Ucenicii erau nerăbdători să ştie timpul exact al arătării Împărăţiei lui Dumnezeu, dar Domnul Isus le-a spus că ei nu pot să cunoască vremurile şi soroacele, deoarece Tatăl nu li le-a descoperit. A înţelege când urma să fie restabilită Împărăţia lui Dumnezeu nu era lucrul cel mai important pentru ei. Ei trebuiau să fie găsiţi urmându-L pe Domnul, rugându-se, aşteptând, veghind şi lucrând. Ei trebuiau să reprezinte caracterul lui Hristos înaintea lumii. Acest lucru, care a fost esenţial pentru o experienţă creştină plină de succes în zilele ucenicilor, este esenţial şi în zilele noastre. „El le-a răspuns: «Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului»” (Faptele 1:7,8). – Solii alese, cartea 1, p. 185
În loc de a trăi în aşteptarea vreunui timp deosebit de entuziasm, trebuie să folosim cu înţelepciune ocaziile prezente, îndeplinind tot ce este necesar pentru ca sufletele să poată fi salvate. În loc de a ne epuiza energiile minţii în speculaţii cu privire la vremurile şi soroacele pe care Domnul le-a pus sub stăpânirea Sa, dar nu le-a încredinţat oamenilor, noi trebuie să ne supunem conducerii Duhului Sfânt, să îndeplinim datoriile prezente, să le oferim pâinea vieţii, neamestecată cu părerile omeneşti, sufletelor care pier din lipsa adevărului. – The Review and Herald, 22 martie 1892
Când lucrează asupra omului, Duhul Sfânt nu ne întreabă cum ar trebui să acţioneze. Adesea, Duhul lucrează pe căi neaşteptate. Domnul Hristos nu a venit aşa cum se aşteptau evreii. El nu a venit într-un fel care să le aducă gloria naţională, ci înainte-mergătorul a pregătit calea Domnului chemându-i pe oameni să se pocăiască de păcatele lor, pentru a fi schimbaţi şi botezaţi. Solia Domnului Hristos a fost: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” Evreii au refuzat să-L primească pe Domnul Hristos, deoarece El nu a venit aşa cum aşteptau ei. Ideile oamenilor limitaţi erau considerate infailibile, pentru că fuseseră înrădăcinate într-o tradiţie de sute de ani.

Acesta este pericolul la care este expusă biserica – ca nişte oameni limitaţi să stabilească modalitatea precisă în care trebuie să vină Duhul Sfânt, în conformitate cu imaginaţia lor. Deşi nu sunt dispuşi să recunoască acest fapt, unii deja au făcut aşa. Pentru că Duhul Sfânt nu va veni să-i laude pe oameni şi să susţină teoriile lor greşite, ci să mustre păcatele şi să-i descopere lumii neprihănirea şi judecata, mulţi Îi vor întoarce spatele, respingându-L. Ei nu sunt dispuşi să fie dezbrăcaţi de hainele neprihănirii personale. Nu doresc să schimbe neprihănirea lor, care, în realitate, este murdărită de nelegiuire, cu neprihănirea lui Hristos, care este adevărul curat şi necompromis. Duhul Sfânt nu flatează niciun om, nici nu lucrează în conformitate cu planurile vreunei făpturi omeneşti. Oamenii limitaţi şi păcătoşi nu trebuie să comande lucrarea Duhului Sfânt. Când Duhul vine ca unul care mustră şi Se manifestă prin intermediul slujitorului omenesc pe care Dumnezeu îl alege, omul are datoria de a asculta şi de a respecta vocea Lui. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 64

Luni, 2 iulie: Misiunea ucenicilor

Ucenicii trebuiau să meargă ca martori ai lui Hristos, pentru a vesti lumii ce au văzut şi au auzit de la El. Slujba lor era cea mai importantă slujbă ce a fost încredinţată vreodată fiinţelor omeneşti, după aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au stat ca reprezentanţi ai lui Israel, tot astfel cei doisprezece apostoli stau ca reprezentanţi ai bisericii Evangheliei. – Faptele apostolilor, p. 19

După revărsarea Duhului Sfânt, ucenicii, îmbrăcaţi în armura divină, au continuat să mărturisească, relatând istoria minunată a crucii şi a mormântului. Ei erau nişte oameni umili, dar înaintau în numele adevărului. După moartea Domnului lor, ei fuseseră ca o turmă descurajată, dezamăgită şi lipsită de ajutor, ca o turmă fără păstor, dar acum mergeau înainte ca martori ai adevărului, fără a avea altă armă cu care să biruiască împotrivirea, decât Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 66

Mântuitorul lor fusese respins, condamnat şi răstignit pe crucea infamă. Preoţii iudei au declarat în batjocură: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El!” Dar crucea, acel instrument al ruşinii şi al torturii, i-a adus lumii speranţă şi mântuire. Credincioşii s-au adunat laolaltă, simţământul de disperare şi de neajutorare s-a risipit. Caracterul lor a fost transformat şi s-au unit prin legăturile iubirii creştine. Deşi erau lipsiţi de bogăţii pământeşti, consideraţi de lume doar nişte pescari ignoranţi, prin Duhul Sfânt, ei au devenit martori ai lui Hristos. Fără onoruri şi recunoaştere omenească, ucenicii erau totuşi nişte eroi ai credinţei. Buzele lor vorbeau cu elocvenţă divină şi cu o putere care făcea să se cutremure lumea. –
Ibidem, p. 67
Isus zicea: „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). Când Duhul Sfânt vă descoperă adevărul, veţi strânge drept comoară cele mai preţioase experienţe şi veţi avea dorinţa de a le vorbi şi altora despre lucrurile aducătoare de mângâiere care v-au fost descoperite. Când veţi veni în legătură cu ei, le veţi împărtăşi idei noi cu privire la caracterul sau la lucrarea lui Hristos. Veţi avea o nouă descoperire despre iubirea Sa milostivitoare, pentru a o împărtăşi şi acelora care-L iubesc, şi acelora care nu-L iubesc.

„Daţi şi vi se va da” (Luca 6:38), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este „o fântână din grădini, un izvor de ape vii, ce curge din Liban” (Cântarea cântărilor 4:15). Inima care a gustat o dată iubirea lui Hristos doreşte fără încetare un torent şi mai adânc şi, dacă veţi da, veţi primi într-o măsură mai bogată şi mai abundentă. Orice descoperire a lui Dumnezeu pentru suflet măreşte puterea de a cunoaşte şi de a iubi. Strigătul neîntrerupt al inimii este: „Mai mult despre Tine” şi, întotdeauna, răspunsul Scripturii este: „Cu mult mai mult” (Romani 5:9,10). Pentru că lui Dumnezeu Îi place să facă „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Lui Isus, care S-a golit pe Sine pentru mântuirea omenirii pierdute, I S-a dat Duhul Sfânt fără măsură. Tot astfel El va fi dat oricărui urmaş al lui Hristos atunci când toată inima este predată pentru ca Isus să locuiască în ea. Însuşi Domnul nostru a dat porunca: „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18) şi această poruncă este şi o făgăduinţă că ea va fi împlinită. Tatăl a avut buna plăcere ca în Hristos „să locuiască toată plinătatea” şi „în El aveţi totul deplin” (Coloseni 1:19; 2:10). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 20

Marţi, 3 iulie: El va veni iar

Când (…) S-a înălţat de pe Muntele Măslinilor, Isus n-a fost văzut doar de câţiva ucenici, ci au fost mulţi cei care L-au văzut. Era o mulţime de îngeri, erau mii de mii care Îl priveau pe Fiul lui Dumnezeu cum Se înălţa. – The Ellen G. White 1888 Materials, p. 127
În timp ce ucenicii priveau încă în sus, li s-au adresat voci care semănau cu cea mai minunată muzică. Ei s-au întors şi au văzut doi îngeri cu chip de oameni, care le-au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus, care a fost luat dintre voi la ceruri, va veni în acelaşi fel în care L-aţi văzut mergând la cer.”
Aceşti îngeri făceau parte din grupul care aşteptase într-un nor strălucitor să-L escorteze pe Isus în căminul Său din ceruri. Erau cei mai înălţaţi din mulţimea îngerească, fiind cei doi care veniseră la mormânt, la învierea lui Hristos, şi care fuseseră alături de El pe parcursul vieţii Sale pe pământ. – Adevărul despre îngeri, p. 221

Mult am aşteptat noi întoarcerea Mântuitorului nostru. Însă aceasta nu înseamnă că făgăduinţa este mai puţin sigură. Curând, vom fi în căminul promis. Acolo Domnul Isus ne va conduce la râul de viaţă, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu, şi ne va explica providenţa prin care ne-a călăuzit pe acest pământ ca să ne desăvârşim caracterele. Acolo, noi vom privi cu ochii limpezi frumuseţile Edenului restabilit. Așezând la picioarele Mântuitorului coroanele pe care El le-a pus pe capul nostru şi atingând harpele de aur, noi vom umple cerul întreg de laudă pentru Acela care şade pe tron. – Căminul adventist, p. 544

Ce izvor de bucurie pentru ucenici, să ştie că aveau în cer un asemenea Prieten care să pledeze în favoarea lor! Prin înălţarea vizibilă a lui Hristos, toate ideile şi concepţia lor despre cer au fost schimbate. Mai înainte, socoteau cerul ca pe o întindere nesfârşită, locuită de duhuri imateriale. Acum, cerul era legat de Isus, pe care ei Îl iubiseră şi-L veneraseră mai presus de oricine altcineva, cu care stătuseră de vorbă şi călătoriseră, căruia Îi atinseseră chiar trupul înviat. – Evenimentele ultimelor zile, p. 285

Trecerea timpului nu a produs nicio schimbare în făgăduinţa făcută de Domnul Hristos la înălţarea Sa. El este cu noi astăzi aşa cum a fost cu ucenicii și va fi cu noi „până la sfârşitul zilelor”. Domnul Hristos a rânduit generaţii succesive de oameni care să propovăduiască Evanghelia, primindu-şi autoritatea de la El, în calitate de mare Învăţător. – Letter 134, 1903

Miercuri, 4 iulie: Pregătirea pentru Cincizecime

Adunându-se laolaltă, după înălţareaDomnului la cer, ucenicii au prezentat cu ardoare cererile lor înaintea Tatălui, în Numele Domnului Hristos. Cu teamă sfântă, ei s-au plecat în rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:23,24). Ei au întins mâna credinţei mai sus şi tot mai sus, prezentând puternicul argument: „Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Romani 8:34). Ziua Cincizecimii le-a adus apoi prezenţa Mângâietorului, despre care Domnul Hristos spusese: „va fi în voi”. În continuare, îi asigurase: „Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 14:17; 16:7). De atunci înainte, prin Duhul Sfânt, Domnul Hristos avea să locuiască continuu în inimile copiilor Săi. Unirea lor cu Hristos era acum mai strânsă decât atunci când era personal cu ei. Lumina, iubirea şi puterea lui Hristos care locuiau în ei străluceau prin ei, aşa că oamenii, văzându-i, se mirau, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi „au priceput că fuseseră cu Isus” (Faptele 4:13). – Calea către Hristos, p. 74
Domnul Hristos doreşte să fie şi pentru copiii Săi de astăzi tot ce a fost pentru ucenicii Săi, pentru că, în ultima Sa rugăciune, având în jurul Său mica grupă a ucenicilor, spusese: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). – Calea către Hristos, p. 75

După înălţarea la cer a Domnului Hristos, ucenicii erau adunaţi împreună într-un singur loc pentru a înălţa cereri umile către Dumnezeu. După zece zile de cercetare a inimii şi de cercetare de sine, calea a fost pregătită pentru ca Duhul Sfânt să intre în templul curăţit şi consacrat al sufletului. Fiecare inimă a fost umplută de Duhul Sfânt ca şi cum Dumnezeu a dorit să le arate credincioșilor Săi că are prerogativa de a le dărui binecuvântările cele mai alese ale cerului. (…) Sabia Duhului a fulgerat în stânga şi în dreapta. Ascuţită din nou şi înzestrată cu putere, ea a tăiat până acolo, încât a despărţit sufletul şi duhul, măduva şi încheieturile. Idolatria care se amestecase în închinarea oamenilor a fost lăsată la o parte. Teritorii noi au fost adăugate la Împărăţia lui Dumnezeu. Locuri care fuseseră pustii răsunau de laudele Sale. – The Review and Herald, 10 iunie 1902
Inima trebuie să fie golită şi curăţită de orice întinare pentru ca Duhul Sfânt să locuiască în ea. Cu ocazia Cincizecimii, primii ucenici s-au pregătit pentru revărsarea Duhului Sfânt, mărturisindu-şi păcatele şi renunţând la ele, rugându-se şi consacrându-se lui Dumnezeu. Aceeaşi lucrare este necesară acum, dar într-o măsură mai mare. (… ) Dacă nu progresăm zilnic în exemplificarea virtuţilor creştine, nu vom recunoaşte manifestarea Duhului Sfânt în ploaia târzie. Este posibil ca aceasta să vină în inima tuturor celor din jurul nostru, dar noi nu o vom discerne şi nici nu o vom primi. – Rugăciunea, pp. 118–119

Harul divin este necesar la început, harul divin este necesar la fiecare pas al înaintării şi numai harul divin este în stare să desăvârşească lucrarea. Nu există niciun moment în care ne putem relaxa într-o atitudine neglijentă. Să nu uităm niciodată avertizările lui Hristos: „Vegheaţi în rugăciune”, „Vegheaţi … şi rugaţi-vă neîncetat”. Legătura cu Dumnezeu în fiecare clipă este esenţială pentru progresul nostru. Chiar dacă am avut o măsură a Duhului lui Dumnezeu, totuşi trebuie să căutăm fără încetare să primim tot mai mult, prin rugăciune şi prin credinţă. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 507–508

Noi ar trebui să ne rugăm tot atât de stăruitor pentru coborârea Duhului Sfânt, cum s-au rugat ucenicii în Ziua Cincizecimii. Dacă ei au avut nevoie de Duhul Sfânt în timpul acela, cu atât mai mult avem noi nevoie astăzi! – Rugăciunea, p. 119

Joi, 5 iulie: Ucenicul al doisprezecelea

Ei [apostolii] I-au cerut Domnului, în rugăciune, să stabilească El care dintre cei doi era mai potrivit pentru importanta poziţie de încredere, ca apostol al lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu l-a ales pe Matia pentru această slujbă. (…)

Ambii bărbaţi care fuseseră selectaţi erau consideraţi oameni de o fermă integritate şi vrednici din toate punctele de vedere pentru locul care rămăsese liber, dar, cu toate că îi cunoşteau bine, ucenicii au simţit că judecata lor era nedesăvârşită şi I-au încredinţat această alegere doar Domnului, ai cărui ochi pot citi şi secretele ascunse ale inimii. Aici este o lecţie pentru timpul nostru. Mulţi care, aparent, sunt bine calificaţi ca să lucreze pentru Domnul sunt zoriţi să se angajeze în lucrare, fără ca, mai înainte, cazul lor să fie bine cântărit şi, în timp, ei devin o povară grea pusă asupra bisericii, în loc să fie ei purtători de poveri. Dacă biserica de acum ar acţiona cu la fel de mare precauţie şi înţelepciune ca apostolii, când trebuie aleşi oameni pentru diferite slujbe, cauza lui Dumnezeu ar fi scutită de multe complicaţii şi pagube. Adesea, lucrarea Domnului a avut mult de suferit prin faptul că au fost împinşi înainte oameni care nu erau capabili să facă lucrul care trebuia făcut. – The Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 264
Domnul Dumnezeul cerului a ales oameni cu experienţă care să poarte răspunderi în lucrarea Lui. Aceşti oameni urmează să aibă o influenţă deosebită. Dacă tuturor li se acordă puterea dată acestor oameni aleşi, va trebui să se pună o stavilă. Cei care sunt aleşi să poarte răspunderi în lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să fie oameni pripiţi, încrezuţi sau egoişti. Niciodată exemplul sau influenţa lor nu trebuie să ducă la întărirea răului. Domnul nu le-a dat oamenilor, bărbaţi sau femei, libertatea de a prezenta idei care ar aduce vulgaritate în lucrarea Lui, înlăturând sfinţenia care ar trebui totdeauna să o însoţească. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să devină tot mai sfântă pentru poporul Său. Pe orice cale, noi trebuie să înălţăm caracterul adevărului. Aceia care au fost puşi ca păzitori ai lucrării lui Dumnezeu în instituţiile noastre trebuie să facă întotdeauna proeminente voia şi calea lui Dumnezeu. Sănătatea lucrării generale depinde de credincioşia oamenilor rânduiţi să aducă la îndeplinire voia lui Dumnezeu în biserică. – Mărturii, vol. 9, p. 264

În Cuvântul Său, Domnul enumeră darurile şi harurile care nu trebuie să le lipsească tuturor celor ce sunt implicaţi în lucrarea Sa. El nu ne învaţă să ignorăm învăţătura sau să dispreţuim educaţia, căci, dacă lucrătorii sunt motivaţi de dragostea şi temerea de Dumnezeu, cultura intelectuală este o binecuvântare, totuşi ea nu este prezentată ca fiind cea mai importantă calificare pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Domnul Isus a trecut pe lângă înţelepţii timpului Său, pe lângă oamenii educaţi şi cei aflaţi în poziţii înalte, deoarece, în atitudinea lor de superioritate orgolioasă, erau atât de mândri şi de mulţumiţi de ei înşişi, încât nu puteau fi sensibili faţă de suferinţa umană pentru a ajunge colaboratori cu Omul din Nazaret. În bigotismul lor, ei dispreţuiau posibilitatea de a se lăsa învăţaţi de Hristos. Domnul Isus doreşte ca persoanele implicate în lucrarea Sa să fie nişte oameni care apreciază această lucrare ca fiind sfântă şi atunci pot să conlucreze cu Dumnezeu. Ei vor fi nişte mijloace prin care harul Său poate să fie revărsat nestăvilit. Atributele caracterului Domnului Hristos le pot fi oferite doar celor care nu se încred în ei înşişi. Cea mai înaltă educaţie în domeniul ştiinţei nu poate, prin ea însăşi, să dezvolte un caracter ca al lui Hristos. Roadele adevăratei înţelepciuni vin numai de la Domnul Hristos.
Fiecare lucrător trebuie să-şi verifice propriile calificări, prin Cuvântul Iui Dumnezeu. Oare aceia care se ocupă cu lucrurile sfinte au o înţelegere clară şi o percepţie corectă a lucrurilor de interes veşnic? Vor consimţi ei să se supună lucrării Duhului Sfânt? Sau îşi vor permite să se lase conduşi de propriile înclinaţii moştenite sau cultivate? Toţi trebuie să se examineze singuri şi să vadă dacă sunt în credinţă. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 259