Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.
1 Ioan 4:19
Vecinul nostru, Richard, a pierdut o iapă noaptea trecută. A găsit-o până la urmă pe fundul unei râpe. Cumva se împiedicase în întunericul înghețat de iarnă și alunecase peste margine. Așa că stătea acolo, cu picioarele îndoite sub ea, fără să se poată ridica.
Îmi aduce aminte de istorisirea pe care spus-o Isus despre păstorul cel bun care a plecat să caute oaia pierdută, apoi s-a întors, bucurându-se și purtând-o pe umeri. Dar finalul acestei întâmplări este diferit. O altă diferență este și faptul că iapa nici măcar nu îi aparține lui Richard. Pacer este a soției lui, Diana. Ceea ce nu contează deloc, pentru că Richard o iubește pe Diana. Iar Diana iubește acest cal. Foarte mult. O are de când era o mânză nou-născută. Pacer are acum mai mult de douăzeci de ani. Dar mai are o problemă. Doctorul veterinar spune că, deoarece cancerul se împânzește în măruntaiele ei, nu va mai rezista până la primăvară. Așa că și-a petrecut zilele în grajdul ei cald, ieșind doar după-amiezile pentru o plimbare de-a lungul pajiștii.
Este întuneric acum și frig. Sub zero grade. Richard a găsit iapa, dar nu o poate salva. Ferma lui Richard și a Dianei se află într-o zonă retrasă de țară, în sud-estul Montanei, la capătul unui drum la fel de izolat și fără niciun pic de pietriș sau alte îmbunătățiri. Ceea ce împiedică majoritatea vehiculelor să îl străbată pe vreo altfel de vreme decât una uscată și însorită. Iar râpa în care se află iapa este inaccesibilă pentru tractorul lui, de care ar avea nevoie pentru a ridica pe picioare animalul de patru sute de kilograme.
Așa că el face singurul lucru la care se poate gândi în dragostea lui. Se întoarce în grajd și ia pătura groasă a calului. Învelind-o cu grijă, se așază apoi lângă ea, sperând ca apropierea lui și căldura propriului corp să facă frigul să nu fie atât de aspru și o alină în timpul nopții. Iapa a murit a doua zi dimineață.
Da, am crezut că încheierea acestei întâmplări este diferită față de cea a istorisirii Păstorului cel bun, dar poate că nu este. Uneori, oaia suferă. Poate chiar moare. Dar nu este niciodată singură. Este întotdeauna acoperită cu pătura caldă a dragostei Păstorului. Și simțământul chiar mai cald al prezenței Lui minunate nu o părăsește niciodată. Iar, într-o zi, El va veni, Se va bucura și Își va duce oaia iubită pe umeri.
